„Fără Dumnezeu nu e poezie, cuvântul e bolboroseală”
Nicolae Băciuț are încredere în generația tânără, îi oferă șanse de promovare și așteaptă mult de la ea. Cu altruism și bucuria creației, este mereu gata să împărtășească propriile scrieri, să le citească pe ale confraților și să adune împreună talente. Ca un for roșu al întregii firi a fost și rămâne credința sa în Dumnezeu.
Domnule Nicolae Băciuț, sunteți unul dintre cei mai cunoscuți poeți români contemporani, laureat a numeroase festivaluri internaționale sau naționale de poezie. Cum v-ați defini, în câteva cuvinte, relația cu divinitatea?
Pentru că aţi invocat locul meu în lumea literară şi răsplata creaţiei mele, trebuie să mulţumesc Celui de Sus că mi-a dăruit har, că mi-a dat în grijă nişte talanţi pe care am încercat să nu-i risipesc fără de timp, ci să le dau durată, să-i las să „lucreze” şi după ce nu voi mai fi. Premiile în literatură sunt relative, nu prin ele se stabileşte scara valorilor. Sunt uşor de observat cumetriile din spatele lor, echipele de zgomote, aplaudacii... Premiul suprem îl primeşti prin cei care te citesc, care se regăsesc în scrisul tău, cărora le modelezi viaţa, care te motivează să continui să te dedici acestei dulci gratuităţi pentru unii, literatura.
În felul acesta mai poţi spera că Dumnezeu lucrează şi prin tine. Cam în acest fel e şi relaţia mea cu divinitatea. Cred că Dumnezeu m-a ales şi pe mine să transmită mesajele Lui către oameni şi lume. Cred că scriitorul adevărat aceasta şi face - e mesagerul lui Dumnezeu pe pământ. M-aş bucura să mă număr şi eu printre mesagerii Săi.
Vorbeați într-un frumos poem liric despre „foamea de copilărie”. Cât de importantă este pentru un scriitor, așadar și pentru dvs., copilăria? Este copilăria starea dintâi a poetului creștin?
Mă întorc în copilărie ca la un izvor, de unde sorb mereu, nu ca să mă satur, ci ca să nu-mi treacă setea niciodată. Ştiţi, se spune că apa de care te saturi nu e bună, adevărata apă e cea care îţi întreţine setea. Mi-e sete, mi-e foame de copilărie, pentru că e filonul meu fără de sfârşit. Copilăria mea a fost magică, nu doar comparând-o cu copilăria copiilor mei şi nici cu copilăria copiilor de acum. Am avut o copilărie de vis, paradisiacă, dacă vreţi. Copilăria mi L-a dat şi mi L-a luat pe Dumnezeu, ca să-L înţeleg mai târziu mai bine şi să mă regăsesc în El, mi-a dat cenuşă ca să presar pe drumul vieţii mele, ca să nu mă rătăcesc la întoarcere. Fiindcă şi acest lucru nu face decât să confirme foamea mea de copilărie, imperativul meu testamentar fiind ca să mă întorc acasă în eternitate, în locul naşterii şi copilăriei mele, să mă întorc la părinţii mei. Nu sunt prăpăstios, dar mă port ca mai toţi creştinii din locul naşterii mele, care se îngrijesc nu doar de viaţa lor, ci şi de moartea lor, îşi rânduiesc toate cele de trebuinţă pentru ei şi pentru cei care rămân. Copilul din mine L-a întâlnit pe Dumnezeu în tot ceea ce mi s-a dat să trăiesc. Până şi pierderea mamei, într-o Săptămână a Patimilor, în copilăria mea a fost voinţă Divină. Am fost în cumpănă, în copilărie, la pierderea mamei. Dacă există sau nu există Dumnezeu. Tot atunci îl citeam pe Giovanni Papini. El murise în anul în care eu m-am născut, 1956, şi fusese, ca şi mine, după moartea mamei, şi în copilărie şi în adolescenţă un solitar. În această solitaritate am încercat să-L înţeleg pe Dumnezeu şi să mă înţeleg pe mine. M-am simţit şi eu, la un moment dat, „Un uomo finito” („Un om sfârşit”, cum spune titlul uneia dintre cărţile sale), încercând să renasc din propria cenuşă, ca să-L redescopăr pe Dumnezeu, de care mă despărţisem după moartea mamei. Cu cât înaintăm în vârstă ne putem apropia mai mult de Dumnezeu. Dacă acest drum începe în copilărie, trăirea religioasă nu sporeşte doar în durată, ci şi în profunzime. Credinţa din copilărie, pentru poet, e merinde pentru drum lung.
În prefața volumului de poezii „La taclale cu Dumnezeu!” ați definit propria poezie de factură religioasă: „N-am stat la taclale cu Dumnezeu decât atunci când a fost voia Lui, fiindcă toate poemele mele sunt scrise în această stare, dintr-un suflu, aşa cum ele mi-au fost inspirate, eu nefăcând decât să traduc în cuvinte mesajele pe care le-am primit...” Mai este apreciată poezia creștină în zilele tumultuoase pe care le trăim?
Eu cred că interesul pentru poezia religioasă rămâne mereu în altarul unei culturi, al unei literaturi. Poezia religioasă nu-şi trăieşte viaţa pe maidanele culturii, respiră mereu aerul pur al albastrului nedesluşit. Trebuie să-l invoc pe Ioan Alexandru, fiindcă el a definit cel mai bine locul, rolul, viitorul poeziei: „Singurii poeţi care au rãmas sunt poeţii creştini, pentru cã au obiect! Poezia modernă nu mai are obiect. Nemaivestind Învierea lui Hristos, ce sã mai vesteşti, ce să mai spui?” Nu e o sentinţă, e o convingere care vine din credinţă nestrămutată. Poezia religioasă are şi adepţi înfocaţi şi detractori înverşunaţi, demolatori nu doar de credinţă, ci şi de cuvânt. E adevărat, poezia religioasă îşi are şi ea păcatele ei, iar şansa ei e ca balansul dintre religia poeziei şi poezia religiei. Poezia religioasă rămâne dacă e şi poezie, şi credinţă în ea, adică dacă reuşeşte să nu cadă în capcana simplei versificări pe teme religioase. Câtă credinţă atâta literatură, câtă literatură atâta credinţă, am murmurat adeseori.
Apreciez în mod deosebit faptul că reușiți să promovați tineri talentați prin implicarea, an de an, în descoperirea talentelor la festivaluri și concursuri naționale. Credeți în destinul acestor tineri?
Cred, fireşte, altfel nu m-aş afla în treabă, sunt atâtea lucruri care mă cheamă, atâtea care-şi reclamă prioritatea! Culegem ce semănăm. Tinerii sunt investiţia cea mai importantă pentru noi. Ei ne vor asigura „pensia”. Liniştea bătrâneţilor şi la propriu, şi la figurat. Nu îmi e indiferent pe ce mâini încape moştenirea adunată în timpul devenirii noastre ca neam, limbă, credinţă, cultură. Concursurile de poezie (aș aminti aici: Festivalul Național cu participare internațională „Ana Blandiana” de la Brăila, 5 ediții, Concursul Național de Creație „Ion Creangă”, concurs inclus în calendarul MENCS, 11 ediții, Concursul Național de Poezie „Ocrotiți de Eminescu” de la Blaj, Festivalul de Creaţie „Romulus Guga”, 30 de ediţii, Concursul de Creaţie Literară „Serafim Duicu”, 10 ediţii, Festivalul de Poezie Religioasă „Credo”, 15 ediţii) nu sunt răsplătite precum concursurile sportive, cu toate că unui corp sănătos îi este necesară o minte sănătoasă. Dar să nu uităm că „unde nu-i minte, vai de picioare”! Copiii trebuie învăţaţi să alerge cu capul pe umeri, nu cu capul în nori. Şi cu privirea spre cer. Iar inima trebuie să li se umple de iubire. Pentru că Dumnezeu este iubire. Uneori spun că suntem ceea ce citim, alteori că suntem ceea ce mâncăm, altădată că suntem oamenii pe care-i întâlnim. Corolarul e la îndemâna oricui: suntem ceea ce credem. Ne naştem în credinţă - trebuie să învăţăm să trăim în credinţă. Copiii sunt plămada din care se poate face orice vrem. Depinde ce vrem. Eu vreau copii sănătoşi, frumoşi, deştepți şi cu credinţă în Dumnezeu. Pentru că cine şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu pe sine s-a pierdut. Pe de altă parte, aceste concursuri care cultivă talente vor să dea celor mai tineri şi încredere în ei înşişi, şi nu doar celor care au primit har dumnezeiesc. În chip poetic crede Hölderlin că locuieşte poetul lumea aceasta. Dar nu există poezie fără credinţă, cum spuneam mai înainte. Cu cât credinţa e asumată din fragedă vârstă, cu atât ea poate câştiga şi durată, şi intensitate.
I-ați cunoscut pe Ioan Alexandru și Nicolae Steinhardt, cu care ați făcut interviuri memorabile. Când revedeți întâlnirile cu acești mari autori religioși români, ce sentimente vă încearcă?
Nicolae Steinhardt şi Ioan Alexandru sunt însoţitorii mei de drum, ne vedem mereu, pentru că scrisul lor a fost viu, s-a născut din trăiri profunde, adevărate, în care mă regăsesc cu viaţa mea, cu înfrângerile, cu nădejdile mele. Pe Ioan Alexandru l-am întâlnit în copilăria mea literară şi am simţit că eu sunt el, iar pe N. Steinhardt l-am întâlnit la maturitate. Între vârstele lor am aşezat vârsta mea. Mă simt ca media vârstelor lor. Întâlnirile cu aceste mari spirite mi-au întărit credinţa, speranţele. Pentru mine, Ioan Alexandru îmi pare cel mai important poet religios din literatura română, fiindcă pentru el credinţa nu a fost o întâmplare existenţială, ci un mod de a fi. Copilul Ion Şandor, viitorul poet Ioan Alexandru, a stat mereu în preajma părintelui din Topa Mică, satul său natal. Am fost şi eu aproape de preotul meu din sat, Vasile Ursucaş, şi prin el şi prin părinţi am învăţat să merg drept în credinţă. Pe părintele Nicolae de la Rohia l-am perceput ca pe un alt Sfânt Nicolae, cu toate calităţile acestuia. Prin el, am perceput frumuseţea călugăriei.
Și, dacă nu îndrăznesc prea mult, cum și-ar defini Nicolae Băciuț poezia, pornind de la versul „Pe-aici trec şi eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu”?
Chiar aşa, ca o lacrimă a lui Dumnezeu, ca o lacrimă a tristeţii şi a bucuriei. Lacrima e emoţie, vine din cele mai profunde adâncimi ale fiinţei. Dacă nu poţi să lăcrimezi, nu poţi să fii ceea ţi-a fost dat să fii: fiinţă. Vă sunt cunoscute sintagme precum: „E ca o stană de piatră”, „are inima împietrită”. Fără lacrimi suntem de piatră, fără lacrimi nu e poezie. Fără lacrima lui Dumnezeu, fără Dumnezeu, nu e poezie, cuvântul e bolboroseală.
Scriitor, jurnalist, editor, animator cultural
Nicolae Băciuț s-a născut la 10 decembrie 1956, la Chintelnic, județul Bistrița-Năsăud. Este unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani. Personalitate culturală și literară de marcă, director al DJCCPC Mureș, corespondent la Televiziunea Română, redactor-șef al revistei „Vatra Veche” din Târgu-Mureș, director al Editurii Tipomur, membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj, din anul 1990. Este foarte activ în viața culturală a acestei perioade, se implică în realizarea a numeroase festivaluri și concursuri de promovare a talentelor. A publicat zeci de volume de poezie, publicistică, interviuri, istorie literară, antologii.