Fără plural, adevărul...

O carte ieşită din comun, sub multiple aspecte, e "Adevărul fără plural", scoasă de Lidia Popiţa Stoicescu la Editura "Paideia", acolo unde s-au publicat, în ultimii ani, numeroase lucrări cu tematică spiritualistă. Titlul trimite desigur la ştiuta sintagmă evanghelică, în care Adevărul face corp comun cu Calea şi Viaţa pentru a constitui programul escatologic creştin.

Autoarea, cu rădăcini semnificative în mediul clerical de peste munţi, s-a făcut remarcată iniţial ca cineastă, apoi ca romancieră şi eseistă, antamând teme religioase şi morale, în scris şi radiofonic, iar în ultimul timp şi la televiziunea de înaltă ţinută, Trinitas. Întâia ipostază e momentan cvasinecunoscută marelui public. A doua, cea de scriitoare, s-a bucurat însă de frumoase aprecieri, la timpul său, prin Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Al. Paleologu, Doina Florea, Gheorghe Vlăduţescu, cel din urmă fiind şi prefaţator al volumului de eseuri "Adevărul fără plural". Cine a parcurs cele trei tomuri româneşti ("Vai celui singur"), apărute cu ani în urmă, nu poate fi surprins de noua iniţiativă nici tematic, nici de calitatea discursului. Autoarea denotă acelaşi interes pentru dimensiunea religioasă a vieţii, fie aceasta individuală sau colectivă, aceeaşi sete de a pune întrebări, acelaşi curaj de a căuta răspunsuri, noile sale "texte" alcătuind un de ce sistematic şi coerent, după cum se remarcă şi în prefaţă: "Acelaşi adevăr, într-o diversitate de situări şi, astfel, într-o pedagogie mereu reluată, nu şi repetată. Fiecare eseu este el însuşi, dar toate sunt ca unu. De aici, şi frumuseţea, şi adevărul fiecăruia. Ca şi ale întregului. Diversitatea creează peisajul, unitatea dă profunzimea". Asemenea însuşiri au fost remarcate şi de un teolog en titre, Ciprian Olinici, într-o luminoasă postfaţă, în care "timpul meditaţiei şi vremea creaţiei" alcătuiesc termenii unei ecuaţii sui generis, definind chiar miezul acestui corpus eseistic de ţinută. Două creaţii plastice, la distanţă de milenii, "Gânditorul de la Hamangia" şi "Rugăciune" (de Brâncuşi), i-au sugerat postfaţatorului unele analogii ideatice, cadrul firesc al "dialogului" cu "aproapele" iniţiat de autoare în "Adevărul fără plural". Meditaţia şi rugăciunea merg împreună. "E o bucurie să priveşti cerul ridicând ochii spre el. Dar este o minune să poţi vedea cerul răsfrânt în cele de pe pământ, pentru că atunci Îl vezi chiar pe Creator oglindit în creaţia Sa". O atare sugestie se degajă şi din coperta volumului (semnată de Maria Constantinescu), în care un prea delicat lujer floral leagă ("La infinitul ultimei abscise", după o cunoscută expresie) cerul şi pământul. "De fapt, conchide glosatorul, gândirea şi rugăciunea sunt o luptă cu timpul, dar una fără front şi fără dorinţa de victorie în timp. Este o imagine a ceea ce afirma André Frossard: "Tot ceea ce pierde omul în lupta sa împotriva timpului câştigă în eternitate". Prezentul şi veşnicia sunt de altfel ipostaze definitorii pentru ortodoxie. Regăsirea de sine, în duh creştin Istoria, în viziunea autoarei, face "bună casă" cu tradiţia şi textele sacre, cu biografiile de sfinţi şi arhierei, din timpuri imemoriale până în proximitatea timpului nostru, un timp plin de interogaţii, dacă nu şi, în egală măsură, de răspunsuri adecvate. Mitropoliţii Dosoftei, Varlaam şi Antim Ivireanul stau alături, firesc, de Sfinţii Apostoli, de Maria Egipteanca şi de alte figuri biblice. Episoadele comentate în volum, deşi scrise în timp, oarecum ocazional, formează un tot, un ansamblu demn de a fi ţinut la căpătâi, căci invită la relectură şi la meditaţie. Dialogul cu sine, adesea tensionat, dramatic, înseamnă totodată şi deschidere spre celălalt, comuniune cu aproapele, după cum insistă cu rost autoarea, convinsă că aceasta e şi o cale posibilă a regăsirii de sine, în duh creştin, de transcendere a mundanului. Scrisul, în acest sens, devine legitim o misiune. Dacă e să caut, fără nici o tentaţie sistematică, un reper livresc mai aproape de noi, m-aş gândi anume la "Izvorul Luminii" de Florica T. Câmpan, volum de meditaţii religioase, cu aceeaşi obsesie a Adevărului, cu accente pe experienţa paulină şi pe nădejdea mântuirii. Căci Apostolul Pavel "este unul dintre primii care a întemeiat Biserica Vie mai înainte de a fi fost zidită în piatră. El a creat structura organizatoare a Bisericii şi a formulat adevărurile creştinismului". Sunt tocmai adevărurile pe care le regăsim - subliniate cu tărie - şi în eseurile subscrise de Lidia Popiţa Stoicescu, într-un spirit pe care "teologia spirituală" îl reînnoieşte mereu. Cu unelte specifice, romanciera din "Vai celui singur" le pusese deopotrivă în evidenţă, lucru deja sesizat de critică şi întărit anume de noul volum, din care au şi fost sedimentate, într-un CD, unele segmente mai de seamă: "Un florilegiu de meditaţii şi confesiuni, pricinuite de experienţe - personale sau învecinate - de relaţia între om şi Creatorul lumii, între om şi Creaţie, între om şi semenii lui". Semnalând minimal apariţia noului volum publicat de Lidia Popiţa Stoicescu, nu putem încheia fără a spune că este vorba de o scriitoare ce merită, fără îndoială, un loc mai vizibil în conştiinţa publică. Ne putem aştepta de la talentul, stăruinţa şi solitudinea ei activă la gesturi creatoare care să o impună pe măsură. " Dialogul cu sine, adesea tensionat, dramatic, înseamnă totodată şi deschidere spre celălalt, comuniune cu aproapele, după cum insistă cu rost autoarea, convinsă că aceasta e şi o cale posibilă a regăsirii de sine, în duh creştin, de transcendere a mundanului. Scrisul, în acest sens, devine legitim o misiune."