Fariseul - un om de plâns

Majoritatea covârşitoare a cuvântărilor rostite în această duminică abordează problema mândriei, discurs inspirat desigur de citirea, în cadrul Sfintei Liturghii, a Pildei Vameşului şi a Fariseului (Luca XVIII, 10-14). Firesc, în timp, conştiinţa creştinilor a ajuns să descrie păcatul trufiei cu imaginea fariseului din pilda de astăzi.

Nu este loc de discuţii, fariseul nu se apropie şi nici nu pare să vrea să se apropie de virtutea "sărăciei cu duhul", aşezată de Mântuitorul în capul listei de imperative morale ale Testamentului celui Nou. Însă, după sfaturile părinţilor îmbunătăţiţi, credem că şi de la cei mai puţin agreabili, de la cei care nu ştiu sau nu pot să se facă plăcuţi de semeni, poţi învăţa câte ceva. În cazul prezentat în această pericopă, fariseul poate fi apreciat pentru eforturile sale "exterioare", cele care privesc cultul public, rugăciunea comună sau faptele de milostenie văzute. Mărturisirea lui o acceptăm ca fiind corectă, fiind parte a unei parabole enunţate de Hristos-Domnul. "Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig" (v. 12). Mai mult, caracterizarea de tip apofatic pe care şi-o face sieşi cu doar un verset înainte ("Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş" - v. 11) ni-l înfăţişează ca pe un om respectabil în societatea în care trăia. De altfel, tagma fariseilor chiar era o elită din toate punctele de vedere, excepţie, este adevărat fundamentală, constituindu-se smerita cugetare, modestia. Cuvântul "fariseu" asta şi desemnează: "ales", "pus deoparte", "altfel decât ceilalţi". Din păcate, gruparea fariseilor nesocotea înţelepciunea divină, frumos şi concis enunţată de Sfântul Ioan Gură de Aur prin cuvintele: "Smerenia covârşeşte păcatele noastre şi ne ridică, iar mândria ne apasă sufletele spre pământ şi ne coboară". Sufletul fariseului era apăsat de fuga după slava venită din partea celor din jur, era chinuit de demonul comparaţiilor care te face să câştigi orice "duel" imaginar, pe orice tărâm şi cu orice arme s-ar desfăşura, cu orice alt partener ("Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni" - v. 11). Înainte de a-l dispreţui, fariseul trebuie compătimit, ca orice alt om care suferă de boala mândriei. Şi, după o logică dreaptă, pe cel care pătimeşte din cauza lipsei de dragoste, deoarece mândria apare acolo unde dragostea şi smerenia nu mai sunt ("Într-un minut, omul poate deveni înger sau drac. Cum? Cu smerenia sau cu mândria. Ce, oare au trebuit ore întregi ca Luceafărul să se facă diavol din înger? S-a făcut în câteva secunde. Modul cel mai uşor ca să ne mântuim este dragostea şi smerenia. De aceea, să începem cu dragostea şi smerenia, şi după aceea vom înainta şi cu celelalte" - Cuviosul Paisie Aghioritul). Nu încercăm să îl facem pe fariseu un personaj simpatic. Nici un scriitor genial nu poate "spăla" imaginea arogantă a celui ce îşi arunca fălos braţele în aer, sugerând şi mărturisind superioritatea faţă de ceilalţi oameni. Cu toate acestea, nu este bine să anulăm absolut tot din ce face un om. Fiecare din noi are şi părţi bune, şi părţi rele. Fariseul a pierdut "duelul" moral cu vameşul, s-a coborât mai puţin îndreptat la casa lui, dar nu a fost inutil efortul său. A primit răsplata gesturilor sale "exterioare", rămânând dator la smerita cugetare, la politeţe, la bun-simţ. În final, un cuvânt inspirat de-al părintelui Nicolae Steinhardt: "Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi".