Federico Garcia Lorca, poetul cu rime de taină

„Dar ce-ţi pot spune eu despre poezie? Ce-ţi pot spune despre aceşti nori, despre acest cer? Priveşte, priveşte, priveşte-i, priveşte-l şi nimic mai mult. Vei înţelege că un poet nu poate spune nimic despre poezie. Să lăsăm asta criticilor şi profesorilor. Nici tu, nici eu, nici un poet nu ştim ce este poezia. Este aici: priveşte. Îi ţin focul în mâinile mele. Îl înţeleg şi lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el fără literatură. Înţeleg toate artele poetice; aş putea să vorbesc despre ele dacă nu mi-aş schimba părerea din cinci în cinci minute.“ Federico Garcia Lorca (1898-1936) ne-a oferit una dintre cele mai surprinzătoare definiţii ale poeziei.

Poetul spaniol s-a născut pe data de 5 iunie 1898 în satul Fuente Vaqueros, din provincia Granada. Tatăl său era un important proprietar de pământuri, iar mama sa învăţătoare. Aici şi-a petrecut copilăria şi a scris primele sale poeme. La sărbătorirea a 30 de ani de viaţă, pe când era deja un poet consacrat şi recunoscut internaţional, a venit în satul natal pentru a ţine o cuvântare. Ţinând cont de faptul că numele Fuente însemna în spaniolă „fântână“ a dezvoltat o cuvântare interesantă. „Fântâna este unul dintre motivele care definesc cel mai bine personalitatea acestui sat. Satele care nu au fântână comună sunt nesociabile, timide, mici la suflet. Fântâna este locul de întâlnire, punctul spre care converg toţi vecinii, unde se schimbă impresii şi se împrospătează spiritele. La fântână vorbesc femeile, se întâlnesc bărbaţii şi, lângă apa limpede, cresc sufletele lor şi învaţă nu numai să se iubească, ci şi să se înţeleagă mai bine. Satul fără fântână este închis, întunecat, şi fiecare casă este o lume aparte care se apără împotriva casei vecine. Acest sat se numeşte Fuente; Fântână care îşi păstrează inima în fântâna binefăcătoare“ (Federico Lorca, Poeme, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, pp. XI-XII). Poate şi pentru naturaleţea sa, peisajul rural a reprezentat unul dintre subiectele preferate ale poeziei lui Lorca. Totodată, folclorul a fost reclădit într-o construcţie versificată deosebită, de poetul spaniol. Precocitate artistică Garcia Lorca nu a fost doar un poet talentat, ci şi muzician desăvârşit. Deşi a început să ia lecţii de chitară şi pian abia când era licean, vârsta nu l-a împiedicat să facă progrese foarte mari. Cunoştinţele muzicale s-au dovedit fundamentale, mai târziu, în recrearea versificată a unor vechi cântece populare. Mutându-se odată cu familia în Granada, în anul 1914 şi-a început aici studiile universitare de litere, filosofie şi drept. La 19 ani, Lorca publică primul studiu literar închinat lui Francisco de Rojas y Zorilla, iar la 20 de ani primul volum de poeme în proză, Impresii şi peisaje. Între 1919 şi 1923 îl regăsim la Madrid, străduindu-se să-şi termine studiile. Aici va scrie şi teatru iar, la doar 22 de ani, îi este jucată prima piesă, Vraja fluturelui. La 23 de ani publică primul său volum de versuri, Carte de poeme, foarte apreciat de public. În debutul cărţii scria următoarele: „Ofer în această carte întreaga ardoare juvenilă, şi chinul, şi ambiţia fără măsură, imaginaţia exactă a zilelor mele de adolescenţă şi tinereţe, acele zile care leagă clipa de astăzi cu însăşi copilăria mea, nu demult sfârşită. (...) Naşterea fiecăreia dintre aceste poezii pe care le ai în mâinile tale, cititorule, se înfrăţeşte cu însăşi naşterea unui nou lăstar al arborelui muzical al vieţii mele în floare. Josnicie fie dispreţuirea acestei opere care este atât de legată de propria mea viaţă“ (Poeme, p. 4). Mai târziu, la 29 de ani, reuşeşte să deschidă o expoziţie cuprinzând 24 de desene personale. Această reuşită se datorează în egală măsură şi bunului său prieten, Salvador Dali. Un poet la New York După ce înregistrează succese fără precedent în ţara natală, Lorca începe un periplu de un an şi jumătate în străinătate. Trece prin Paris, Londra, New York şi susţine patru conferinţe în Cuba. Peste tot este bine primit şi leagă multe prietenii cu artiştii spanioli stabiliţi acolo. La reîntoarcerea în ţară continuă să publice dezinvolt şi să ţină numeroase cuvântări. Din nefericire, nu reuşeşte să părăsească ţara la momentul oportun, iar climatul revoltelor sângeroase nu îl convinge să se depărteze pentru o perioadă de timp. Va muri asasinat de falangiştii spanioli pe 19 august 1936, la doar 38 de ani. Lorca, însă, îşi scrisese testamentul odată cu cea dintâi poezie din primul volum de versuri publicat. „Zăpada se va topi/ când moartea ne-ajunge?/ Sau dincolo o altă zăpadă va fi/ şi alţi trandafiri mai frumoşi?/ Va fi împăcarea cu noi/ cum Hristos ne învaţă?/ Sau nicicând nu va fi cu putinţă/ dezlegarea problemei? (...) Dacă speranţa se stinge/ şi-ncepe babilonia,/ ce făclie va lumina/ căile pe pământ? (...) Dacă moartea e moarte/ ce se va-ntâmpa cu poeţii,/ cu adormitele lucruri/ de care nimeni nu-şi aminteşte?/ O, soare al speranţelor!/ Apă limpede! Lună nouă!/ Inimi ale copiilor!/ Suflete-aspre ale pietrelor!/ Astăzi în inimă simt/ un tremur vag de stele/ şi toţi trandafirii sunt/ la fel ca durerea-mi de albi“ (Poeme, p. 6) Elegia tăcerii Una dintre cele mai apreciate poezii ale lui Federico Lorca este cea intitulată Elegia tăcerii. Poetul a fost un om care vorbea mai mult prin creaţia sa, păstrând o modestie reţinută asupra vieţii personale. A avut numeroşi prieteni, din cele mai diferite straturi sociale: pictori precum Salvador Dali, poeţi ca Antonio Macheda, dar şi toreadori precum Ignacio Mejias. Toţi au fost mândri că se pot număra printre apropiaţii unui geniu, pentru că Lorca era un astfel de om. Este indiscutabil că a fost una dintre personalităţile marcante ale secolulului XX în Spania. Eelegia tăcerii păstrează vibraţii artistice speciale: un peisaj spiritual, o notă muzicală cerească şi, bineînţeles, o doză de dramatism. Patru arte îmbinate la un loc: pictură, poezie, muzică, teatru. „Tăcere, unde îţi duci/ cristalul tău aburit/ de râsete şi cuvinte,/ şi suspinele pomului?/ Cum cureţi, tăcere,/ roua cântecului/ şi sonorele pete/ pe care mări îndepărtate/ le lasă pe imacularea/ senină a mantiei tale?/ Rănile cine-ţi închide/ când peste câmpuri/ vreo bătrână fântână/ darda înceată-şi împlântă/ în cristalul tău uriaş?/ Unde te duci dacă-n amurg/ te rănesc clopotele/ şi-ţi sfarmă încremenirea/ stolurile de strigături/ şi marea larmă-aurită/ prăvălită pe-albaştri/ munţi hohotind? (...)/ Fugind de sunet,/ tu însuşi sunetul eşti,/ spectru al armoniei,/ fum de ţipăt şi cântec./ În nopţile întunecate/ tu vii să ne spui/ cuvântul nemărginit,/ fără suflare şi buze./ Sfredelită de stele/ şi coaptă de muzică,/ unde îţi duci, tăcere,/ durerea extraumană,/ durerea de-a fi prizonieră/ în capcana de sunete,/ acum, când pe vecie îţi este/ izvorul tău sfânt înfundat?/ Tulburi de gânduri/ azi undele tale târăsc/ cenuşa sonoră,/ durerea de-odinioară./ Ecourile ţipetelor/ ce s-au dus pe vecie./ Zgomotul îndepărtat al/ mării, mumificat“(Poeme, pp. 19-21) Melancolia chitarei Am precizat anterior că una dintre activităţile lui Lorca era muzica, în special cântatul la chitară. A creat numeroase poeme pornind de la cântecele populare sau de la simplele vibraţii muzicale reale sau imaginare. Una dintre aceste creaţii care ne-a reţinut atenţia este chiar cea dedicată instrumentului muzical preferat şi care îi poartă numele, Chitara. „Începe plânsul/ chitarei./ Se sfarmă cupele/ zorilor./ Începe plânsul/ chitarei./ S-o linişteşti e zadarnic./ Nu-i cu putinţă/ s-o linişteşti./ Plânge monoton/ cum plânge apa,/ cum plânge vântul/ peste nămeţi./ Nu-i cu putinţă/ s-o linişteşti (...) Plânge pentru săgeata fără de ţintă/ amurgul fără auroră,/ şi prima pasăre moartă/ pe creangă./ O, chitară!/ Inima rănită de moarte/ de cele cinci spade“ (Poeme, p. 50) Lorca ne-a învăţat că fiecare cântec este un poem, dar şi fiecare poem trebuie să fie o cântare. Astăzi, la 111 ani de la naşterea lui, mărturisim şi noi puterea poeziei şi menirea ei de a fi pururea un cântec de laudă al lui Dumnezeu.