„Fericirea sau nefericirea veşnică depinde de modul în care noi trăim taina iubirii aici pe pământ“

Înţelesul Evangheliei despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr a fost explicat ieri de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, prezent la Sfânta Liturghie săvârşită în Paraclisul patriarhal.

Această Evanghelie arată că, după moartea trupului, sufletul trăieşte şi îşi aduce aminte, rememorează toate faptele vieţii. Tot de aici aflăm mărturia clară a Mântuitorului despre existenţa şi viaţa sufletului după despărţirea sa de trup. Sufletul merge fie în comuniunea drepţilor şi a sfinţilor, în fericita existenţă a raiului, fie în suferinţa iadului. Sufletul omului, după despărţirea de trup, nu stă într-o stare de nepăsare, de indiferenţă, într-un somn sau într-o amorţire, ci sufletul are conştiinţa luminată şi comunică cu sufletele drepţilor. Sufletele, după moarte, deşi se află în stări diferite, unele în rai, iar altele în iad, îşi dau seama de starea în care se află. „Focul, văpaia - despre care vorbeşte Evanghelia - în care se află sufletul celui bogat şi nemilostiv a fost înţeleasă de Sfinţii Părinţi ca o mustrare a conştiinţei, un regret, o suferinţă în conştiinţă pentru binele pe care trebuia să-l fi făcut omul pe pământ şi nu l-a făcut; sau o mustrare a conştiinţei pentru păcatele pe care le-a săvârşit“, a spus Preafericitul Părinte Daniel.

Această Evanghelie ne arată într-o formă concentrată taina vieţii omului, valoarea inestimabilă a vieţii pământeşti, care, deşi e trecătoare, determină existenţa veşnică. Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale diferite, având şi două stări spirituale diferite. Bogatul trăia toate zilele sale în multă slavă, era îmbrăcat în porfiră şi vison şi toată ziua se afla într-o veselie, iar săracul Lazăr era bolnav, plin de bube, suferind şi singur. „El nu mai era un om printre oameni, ci un om printre câini; numai ei erau aproape de el, îi lingeau bubele. Câinii deveniseră mai omenoşi decât omul bogat şi nemilostiv, care nu mai trata pe Lazăr ca pe un om, ci ca pe un vierme, ca pe o fiinţă sălbatică“. „Vedem două stări diferite, unul trăia în bucurie şi veselie perpetuă, altul în suferinţă, în singurătate şi în sărăcie perpetuă. Această înfăţişare a celor două stări sociale şi sufleteşti ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-şi organiza viaţa cum vrea el“, a mai spus Patriarhul Daniel.

Faptele bune săvârşite din mândrie sunt nefolositoare

În Evanghelie nu se spune nimic despre faptele rele ale bogatului nemilostiv, şi nici despre faptele bune ale lui Lazăr, dar ni se arată că există o dreptate a lui Dumnezeu, o lege a compensaţiei. „Cele două persoane au fost judecate, în primul rând, nu după faptele lor, ci după starea duhovnicească a vieţii lor. Starea bogatului era de decădere, pentru că nu-şi mai amintea de Dumnezeu. Nerecunoştinţa, nepăsarea, nemulţumirea faţă de Dumnezeu, starea de decădere umană este similară coborârii la iad, pentru că el a devenit subuman. Bogatul coboară la starea iadului pe care a «pregătit-o» în mod liber prin izolare, prin nepăsare, egoism. Deci nu a fost judecat atât de mult după faptele lui rele, ci pentru binele pe care ar fi putut să-l facă. Pe de altă parte, săracul Lazăr este trimis în rai pentru starea lui îmbunătăţită a sufletului. Binele pe care l-a săvârşit Lazăr este luminarea, curăţirea, cultivarea şi îmbogăţirea sufletului lui prin virtutea răbdării fără clevetire, fără cârtire, fără răzvrătire. Prin tăcerea sa paşnică, el a zidit duhovniceşte, a luminat şi a înfrumuseţat sufletul său“. Nu contează în faţa lui Dumnezeu numai mulţimea faptelor bune, ci în primul rând bunătatea sufletului. Dacă multele fapte bune ne duc la mândrie, la laudă de sine, nu ne-am îmbunătăţit suficient sufletul. Numai când sunt unite cu smerenia, cu răbdarea, cu rugăciunea, cu zidirea duhovnicească a sufletului bun, atunci starea sufletului nostru este o stare de deschidere spre cer.

Să facem în fiecare zi un dar!

Părintele Patriarh a evidenţiat că iadul este o existenţă fără comuniune de iubire, şi chiar dacă cei din iad sunt aproape unul de altul, nu se mai află în stare de comuniune, „iadul fiind expresia individualismului egoist în forma sa perpetuă, suferinţa neîmplinirii, durerea că n-am răspuns iubirii lui Dumnezeu“. Iadul sau raiul începe încă din lumea aceasta, în sufletul nostru. Dacă cultivăm bunătatea, ne deschidem spre rai, iar dacă cultivăm nepăsarea, egoismul, lăcomia, răutatea, ne pregătim pentru iad.

Nu este o abordare juridică a existenţei, ci una existenţială a vieţii, pentru că totul depinde de libertatea noastră. De aceea şi Biserica noastră a construit case, cantine şi unităţi medicale pentru bătrâni, bolnavi şi orfani. „Toate acestea ne arată că de modul în care noi trăim taina iubirii aici pe pământ depinde fericirea sau nefericirea noastră veşnică. Totdeauna Dumnezeu este drept, pentru că este milostiv. Şi dacă şi noi suntem milostivi, ne bucurăm de fericirea raiului. Dacă în fiecare zi facem un dar, cu cuvântul bun, cu fapta bună, cu o rugăciune pentru altul, cu o haină pentru cel sărac, o bucată de pâine pentru cel flămând, aşa înţelegem ceea ce poporul nostru a spus, ca o formă concentrată a Evangheliei de astăzi, «dar din dar se face rai». Dăruind noi din cele ce am primit de la Dumnezeu şi pe care le-am cultivat prin osteneala noastră, dobândim raiul“.