Fericitul Augustin, lumina teologică a Apusului creştin

Fericitul Augustin s-a născut la 13 noiembrie 354 în localitatea Tagaste (Algeria) din regiunea africană Numidia. Părinţii săi se numeau Patrichie şi Monica şi făceau parte din clasa de mijloc, ocupându-se cu agricultura. Alături de fratele şi sora sa mai mică, Augustin a primit din partea mamei o educaţie creştină, fără însă a fi botezat din cauza convingerilor încă păgâne ale tatălui.

Fericitul Augustin a fost dintru început o fire studioasă, remarcându-se prin inteligenţă şi perspicacitate mai întâi în localitatea natală, apoi la Cartagina, unde a venit pentru studiu de la 16 ani. Fire aprinsă, tânărul Augustin s-a îndrăgostit de o fată cartagineză, cu care a avut un fiu. 14 ani au vieţuit cei doi alături. În acest timp, firea vulcanică a tânărului a început să se tempereze, fiind dominată de responsabilitate şi multă aplecare spre studiu. Este perioada în care Augustin descoperă filosofia lui Cicero. Acest lucru însă îl îndepărtează de credinţa creştină, apropiindu-l de maniheism. După finalizarea studiilor, a fondat mai multe şcoli de studiu la Tagaste, Cartagina şi apoi la Roma, unde a venit cu întreaga familie. Ideile sale maniheiste au fost însă clătinate în disputa cu mai vechii manihei din Cetatea Eternă, determinându-l să renunţe definitiv la această erezie.

Ucenic al Sfântului Ambrozie de Milan

„Reconvertirea” sa la creştinism a venit în primul rând prin fierbinţile lacrimi şi rugăciuni ale maicii sale, dar şi prin apropierea de Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Ajunge în preajma lui în contextul instalării sale ca profesor de retorică la Milano. Prima etapă notabilă în această paternitate duhovnicească a fost bineînţeles Botezul. În al doilea rând, începând să aprofundeze scrierile pauline, Fericitul Augustin ajunge la concluzia că trebuie să îmbrăţişeze ireversibil castitatea: „A lăsat soţia să se întoarcă înapoi în Africa, cu mama şi cu fiul său, retrăgându-se în contemplaţie într-un loc ferit de lângă Milano, nu înainte de a părăsi catedra de retorică” (Grande libro dei santi, Roma, 2017, p. 18). Hotărât să meargă înapoi în Africa, Augustin o pierde pe mama sa pe neaşteptate şi mai zăboveşte la Roma pentru cercetare. A urmat o scurtă vizită la Tagaste, după care s-a mutat definitiv la Hipona, unde a fost rânduit ca episcop al comunităţii, ocupând tronul înaintaşului său, Valerie.

Îndoieli şi certitudini duhovniceşti

Din postura de episcop, Fericitul Augustin începe să-şi scrie celebrele capodopere: „Confessiones” („Confesiunile”) şi „De civitate Dei” („Despre cetatea lui Dumnezeu”). Profund teolog, ajunge să fie declarat „doctor al Bisericii Apusene”, lucru care îi va atrage numeroase neplăceri. A combătut rând pe rând maniheismul, donatismul şi pelagianismul. Fericitul Părinte a ştiut „să pună o bază solidă pentru teologia creştină, reuşind să formeze prin erudiţia sa sutele de credincioşi care îi treceau pragul” (Grande libro dei santi, p. 19). Pregătirea sa apologetică iese la lumină în contextul răscoalei generalului Bonifacius din 427. Într-un context istoric mai amplu, Augustin are o primă dispută cu erezia ariană. După ce a dat la o parte orice urmă de îndoială dogmatică, Fericitul Părinte a disputat public cu păgânii, reuşind să scrie mai mult şi să predice. La finele lunii august, în ziua de 28 a anului 430, Augustin a părăsit această lume pentru a merge să sălăşluiască pentru totdeauna în patria cerească. A fost înmormântat în Hipona (Algeria), mai apoi sfintele sale moaşte ajungând în Sardinia, fiind în cele din urmă transferate, în anul 725, în Biserica Sfântului Petru din Pavia.

Două lucrări monumentale: „Confesiunile” şi „Cetatea lui Dumnezeu”

Opera marelui Augustin cuprinde numeroase scrieri teologice, apreciate de contemporani ca deosebit de valoroase pentru tradiţia Bisericii Apusene. Între cele mai cunoscute se numără însă două, pe care le vom aminti în cele ce urmează, laolaltă cu specificul lor: „Cetatea lui Dumnezeu” şi „Confesiunile”.

„Cetatea lui Dumnezeu” este o lucrare complexă, alcătuită din 22 de cărţi. Scrierea lor a început în anul 413, fiind finalizate în 426. Principala direcţie apologetică pe care o regăsim în aceste lucrări este poziţia dintre creştinism şi păgânism. Abordează de asemenea şi problema teologică a providenţei, ca element-cheie în formarea şi dezvoltarea Imperiului Roman. Graţie acestei minunate realizări teologice, s-a transformat în model duhovnicesc şi sursă de inspiraţie pentru numeroşi oameni ai Bisericii şi din rândul laicatului.

„Confesiunile” sau „Mărturisirile” reprezintă o retrospectivă cântărită teologic. Fericitul îşi aminteşte şi aduce înaintea lui Dumnezeu toate păcatele şi neîmplinirile sale sufleteşti de-a lungul timpului. „Urmează povestirea căutărilor sale duhovniceşti, întâlnirea providenţială pe care a avut-o la 29 de ani cu Ambrozie, Episcopul Milanului, înainte de a ajunge să fie rânduit episcop la Hipona” (Grande libro dei santi, p. 18). Ultimele patru capitole din această lucrare însumează profunde abordări teologice despre păcat, despre primirea noastră înaintea lui Dumnezeu prin Taina Spovedaniei, despre credinţă şi întărirea în credinţă.