Fericitul Teodoret de Cir, „despre Providenţă“

Prezenţa Fericitului Teodoret de Cir în literatura teologică românească se încadrează într-un amplu proces de receptare a scrierilor Părinţilor Sirieni înlăuntrul tradiţiei Bisericii noastre, pe filiera şcolii paisiene. Acest important curent patristico-filocalic, girat de autoritatea duhovnicească şi cărturărească a Sfântului Paisie de la Neamţ, a prins rădăcini pe puternica temelie a unei tradiţii patristice bogate, răspândită pe întreg cuprinsul ţării noastre.

Sursa acestei receptări a fost fără doar şi poate una „răsăriteană - Răsăritul, cu marile lui centre de cultură ortodoxă; această sursă a imprimat în conştiinţa ierarhiei, a preoţilor, a monahilor şi a tuturor drept-măritorilor creştini de la noi înaltele valori teologice“, după cum nota într-una din lucrări mitropolitul cărturar al oltenilor Nestor Vornicescu (Studii de Teologie Istorică - Antologie -, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1998, p. 66).

Mărgăritare ale Patristicii siriene pe pământ românesc

În privinţa prezenţei şi continuităţii creaţiilor teologice siriene în arealul Bisericii Ortodoxe Române, trebuie amintit că opera Fericitului Teodoret completează un frumos buchet de scrieri patristice, fundamentate printr-o serie de traduceri din lucrările Sfinţilor Efrem Sirul sau Isaac Sirul. Aşa se face că, încă de pe vremea domnitorului Ştefan cel Mare, şi chiar mai înainte de acesta, în mănăstirile moldave circulau numeroase manuscrise, traduse din operele Părinţilor Sirieni. La Putna, de pildă, monahul Casian a reuşit să aşeze în scris „Cartea de învăţătură cu 101 Cuvinte ale Sfântului Efrem Sirul“. Din aceeaşi epocă fac parte şi cele 209 „Cuvinte ale Sfântului Efrem“, toate traduse în acelaşi dialect. Nici opera Sfântului Isaac Sirul nu a fost trecută cu vederea, numeroase traduceri din scrierile sale circulând în rândul călugărilor moldoveni, în special al celor care vieţuiau în Lavra Neamţului. Mitropolitul Nestor Vornicescu aduce câteva lămuriri asupra evoluţiei acestor traduceri, afirmând că: „După cum se arată la începutul primei ediţii în limba română a «Cuvintelor şi Învăţăturilor Sfântului Isaac Sirul» - ediţie apărută la Neamţ în anul 1819 -, opera aceasta a fost mai întâi tradusă «din limba lui Isaac Sirul» în limba elinească, de către Avva Patrichie şi Avva Avramie, în lavra Sfântului Sava de la Ierusalim. În limba slavonă aceste «Cuvinte» erau copiate în anul 1389 de un monah cu numele Gavriil de la Marea Lavră din Athos. În Rusia s-au prescris aceste «Cuvinte» în anul 1381, probabil la Troiţa-Serghieva Lavra. Aceste copii au la bază, ca şi manuscrisul nostru de la Neamţ, traducerea slavă balcanică a lui Zahei Begilas... la noi au circulat, atât în versiunile slavone, cât şi, mai târziu, în traducere românească... Traducerea tipărită în anul 1819 la Neamţu a fost făcută de ieromonahii Macarie şi Iosif şi schimonahul Isaac“ (Idem, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova 1984, pp. 240-241, 259).

„Cuvinte zece, pentru Dumnezeiasca Pronie“

Fericitul Teodoret de Cir se face remarcat în spaţiul teologic românesc prin câteva lucrări de referinţă, între care cea mai cunoscută este „Istoria bisericească“. Pe lângă aceasta, într-o variantă mai puţin popularizată astăzi, teologia sa era aşezată în traducere românească graţie măiestriei teologice a eruditul mitropolit Grigorie Dascălul, al Ţării Româneşti (1765-1834). Aşezată sub titlul de „Cuvinte zece, pentru Dumnezeiasca Pronie“, lucrarea a fost împodobită cu izul arhaic al limbajului neaoş românesc şi pecetluită cu caractere chirilice. Din pagina de titlu aflăm că publicarea textului s-a făcut „după venirea armiei preaputernicii şi a toată pravoslavia apărătoarei împărăţii a toată Rusia“, de vestitul Matei Băbeanul Tipograful. Prin această însemnare, autorul face trimitere la ocuparea Ţării Româneşti de către armatele Rusiei Ţariste din timpul războiului ruso-turc, încheiat cu Pacea de la Adrianopol (1829). Prefaţa sau „Cuvântul către cititoriu“ constituie un veritabil rezumat asupra întregului conţinut al lucrării, oferind totodată informaţii importante despre autor.

Mitropolitul Grigorie, un „Dascăl“ al „Cuvintelor“ theodoretiene

Format în tradiţia paisiană, bine înfiripată în mănăstirea sa de metanie, la Neamţ, mitropolitul Grigorie al IV-lea, sau Dascălul, a constituit unul din continuatorii acestui curent în lavra de la Căldăruşani, care ajunsese în acea perioadă „sălaşul cel mai important al curentului paisian în Ţara Românească“, aşa cum este de părere economul D. Furtună în lucrarea sa „Ucenicii stareţului Paisie în Cernica şi Căldăruşani. Cu un scurt istoric asupra acestor mănăstiri“ (Tipografia „Lupta“, f.a., p. 89). Formarea sa cărturărească este una de-a dreptul impresionantă, adunând laolaltă bogăţia cunoştinţelor de şcoală şi experienţa duhovnicească a vieţii monahale. În acest sens, amintim că, înainte de călugărie, viitorul arhiereu, Gheorghe pe numele de mirean, s-a şcolit la Academia „Sfântul Sava“, unde s-a deprins cu limba greacă, latină şi cu tainele teologiei. Pe băncile acestei şcoli a făcut cunoştinţă cu spiritul monahismului paisian, reprezentat de monahul Gherontie, unul din ucenicii Sfântului Paisie Velicicovski. Alături de acesta a plecat pe cărarea călugăriei, fiind tuns ca rasofor sub numele de Grigorie, în lavra Mănăstirii Neamţ. De aici, Providenţa l-a purtat la Mănăstirea Antim în Bucureşti, ajungând în stăreţia Sfântului Gheorghe, la Căldăruşani şi, în cele din urmă, în scaunul de mitropolit al Ţării Româneşti (1823) (Tipărituri din Ţara Românească în Biblioteca Sfântului Sinod, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 121).

Câteva din lucrările mitropolitului cărturar

Activitatea sa cărturărească este de-a dreptul impresionantă, oferindu-i pe bună dreptate apelativul  „Dascălul“. Între cele mai importante lucrări traduse şi tipărite, care se găsesc astăzi în Biblioteca Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, amintim doar: „Carte folositoare de suflet“ (Bucureşti, 1779), „Chiriacodromiconul la Evanghelii al lui Nichifor Theotokis“ (Bucureşti, 1801), „Întrebări şi răspunsuri oarecare bogosloveşti ale Sfântului Atanasie“ (Iaşi, 1803), „Tâlcuire la cele patru Evanghelii a lui Theofilact, arhiepiscopul Bulgariei, cu însemnări oarecare de la Evtimie Zigabinos“ (Iaşi, 1805) şi nu în cele din urmă „Cuvinte zece pentru Dumnezeiasca Pronie, ale lui Teodoret al Cirului“ (Bucureşti, 1828) (Ibidem, pp. 123-124).

Personalitatea sa complexă împlineşte foarte bine principalele coordonate ale înfiripării tradiţiei paisiene în Ţările Române. Prin opera lăsată, el reuşeşte să răspundă la întrebarea: „Prin ce se distingeau şi erau vrednici de pomenire aceşti ucenici ai lui Paisie?“ (Furtună, Ucenicii Stareţului Paisie în Cernica şi Căldăruşani, p. 90), el fiind întru totul exemplul concret al propagării peste veacuri al unei moşteniri patristice, de cea mai înaltă clasă.

Revenind la lucrarea „Despre Dumnezeiasca Providenţă“, amintim că unul dintre exemplare se găseşte în Biblioteca Muzeului de Istorie din Craiova. Mai mult decât atât, acesta are o valoare cu totul aparte. Însemnarea de pe pagina „Cuvântului înainte“ şi pecetea pe care o poartă alături îi confirmă în mod indubitabil apartenenţa, desprinsă din biblioteca personală a Sfântului Calinic, în acea perioadă stareţ al Mănăstirii Cernica.