Festivalul de Teatru al Deţinuţilor, o „evadare” reuşită

Recent, s-a desfăşurat pentru a doua oară la Bucureşti Festivalul Naţional de Teatru pentru Deţinuţi – EXIT, singurul eveniment de acest gen din lume. Pentru spectacole, condamnaţii au fost scoşi din celule pentru scurt timp şi transformaţi în "actori". Drumul din spatele gratiilor în lumea reală a fost o confruntare crudă între două universuri paralele, care, iată, de data aceasta, s-au întâlnit.

Despre libertate, cel mai bine vorbesc filosofii şi psihiatrii. Toate celelalte mărturisiri literare, dramatice, cinematografice sunt construcţii artistice menite să sensibilizeze oamenii. Căci toate creaţiile scriitorilor, regizorilor, actorilor reprezintă, în fond, viziuni prelucrate a ceea ce credem noi înşine că este libertatea. Cei mai specializaţi în acest concept filosofic, fără să conştientizeze măcar "meşteşugul" lor, sunt puşcăriaşii, care-i cunosc, în extrem, ambele forme de existenţă: privarea de libertate şi "eliberarea". Pentru ei, termenii "înăuntru" şi "afară" nu sunt doar două adverbe de loc, ci două raţiuni în jurul cărora îşi edifică propriul destin. De aceea, libertatea lor reală se va clădi atunci când sufletul căit îl va vedea liber pe Dumnezeu şi va rămâne întru el în odihnă şi bucurie, cum spune Sfântul Siluan Athonitul. Este o iluminare pusă acolo de însuşi Duhul Sfânt, important este ca fiecare să-i facă loc. Cred, prin urmare, că puşcăriaşii ar trebui să aibă dreapta măsură semantică a acestui cuvânt atât de complicat. Căci numai ei, care cunosc foarte bine negrul ca să poată vorbi despre alb, sunt în stare să înţeleagă cum funcţionează curcubeul, ca prunc al iubirii magice dintre ploaie şi lumină. Iar pentru unii dintre puşcăriaşii deveniţi actori pentru o zi a ieşit curcubeul preţ de câteva secunde. Este important, pentru că unii l-au văzut cu ochii propriei conştiinţe şi i-au "simţit" parfumul unic. Un parfum care, ca în "Glissando", filmul lui Mircea Daneliuc din 1985, poate fi un mod de cunoaştere sau recunoaştere a unor universuri pierdute. Este iubirea şi mântuirea prin ea a propriului suflet, curcubeul spre care aspiră Silviu, interpretat de George Piştereanu, tânărul condamnat din filmul "Eu, când vreau să fluier, fluier". Nu există ierarhii în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi şi poate că El i-a adus pe scenă, pentru ca iluminarea să nu vină de la reflectoare, ci dinlăuntrul lor, din întâlnirea celor două lumi, în care ura, vrăjmăşia au dipărut, încrâncenarea, teama s-au diluat, şi în locul lor s-a aşezat acest sentiment frumos, eliberat după mulţi ani de "detenţie". Trofeul "Nottara" Sigur, acum la încheierea celei de-a doua ediţii a acestui Festival mai puţin obişnuit, s-ar cuveni să spunem povestea fiecăruia dintre cei 71 de puşcăriaşi care au evoluat pe scenele Teatrelor "Nottara" şi "Arca" din Bucureşti. Ele au fost relatate substanţial în timpul evenimentului, petrecut între 8 şi 11 noiembrie 2010, şi nu ştiu ce ar fi atât de spectaculos în a vorbi despre tâlhăriile sau crimele pe care le-au comis. Importante rămân vindecările. Pentru că acest EXIT al lor în lumea liberă, fie doar şi pentru o seară, reprezintă o terapie bine gândită, un medicament administrat în doze mici pentru ca însănătoşirea să aducă şi imunizarea bolnavului. Reamintim doar că au fost constituite 12 trupe de teatru cu aceşti puşcăriaşi proveniţi din pentenciarele Rahova, Jilava, Târgu Jiu, Colibaşi, Vaslui, Galaţi, Codlea, Craiova, Târgu Ocna, Gherla, Satu Mare, Oradea, Bistriţa, Timişoara, Găeşti. Iar piesele, cu titluri precum "Transplantul", regia Florian Silaghi, "Noapte şi Zi", regia Andreea Iacob, "Despre libertatea obişnuită", regia Daniel Simion şi Costin Nedelcu, "Experimentul" de Ion Băieşu, regia Radu Botar, "Trişez cu viaţa", regia Camelia Toma, "Un vis…", regia Ana Maria Andone, au avut o încărcătură semantică şi emoţională deosebită, didactică aş putea spune. Intenţia organizatorului unui astfel de proiect a fost nu numai de a dezvolta abilităţi de reintegrare socială prin arta teatrului, ci şi să pozitiveze mentalitatea românească asupra deţinuţilor. Să deschidă canalele afective. Astfel, procesul terapeutic a fost dublu, dinspre scenă spre sală şi invers. "Cred că nici actorii renumiţi nu au primit mai multe aplauze decât noi acum", declara entuziasmat unul dintre deţinuţii-actori. Ei bine, această bucurie vine ca o izbăvire, este un catharsis pe care au mizat orchestratorii programului. Dar, mai ales, faptul că s-au simţit folositori, că i-au făcut pe oamenii cărora (unora dintre ei) le-au furat portofelele sau le-au agresat rudele să râdă şi să se emoţioneze, că au primit aplauze pentru toate aceste lucruri, a fost un EXIT, adică o eliberare. "Am pus pasiune, a fost ca o evadare", spune unul dintre deţinuţi. "Băi, nici chiar aşa!", l-a atenţionat un coleg, considerând cuvântul "evadare" prea periculos pentru agenţii de pază, aflaţi la uşă. Primul semn de vindecare, realizat prin aceste porţii mici de libertate, l-au dat tot ei, spunând că şi-ar dori, după ce ies, să se angajez la Teatrul "Nottara". Hotărât lucru, trofeul "Nottara" la care ei visează reprezintă nota de normalitate, chiar şi aşa aproape irealizabilă cum este ea. Dar e o ţintă, un scop pozitiv. Iată cum, prin artă, deţinuţii au reuşit să "evadeze" şi să simtă parfumul vieţii sănătoase.