Feţele răului

Într-o lume ce a pierdut busola moralităţii printr-un relativism sub toate formele, există, totuşi, o mare nevoie de a fi vindecaţi de toate „relele” ce ne bântuie. Simţim acut nevoia de a ierta şi de a fi iertaţi, de a ne ridica după ce am căzut ca şi nevoia unei autentice pocăinţe.”

În „Prăbuşirea Satanei”, Rene Girard ne face atenţi că, „dacă nu-L imi­tăm pe Iisus, modelele noastre devin pentru noi obstacole”. Mântuitorul prezintă realitatea pe care o aveau de înfruntat toţi adevăraţii ucenici: dacă aleg să-L urmeze, trebuie să fie pregătiţi să înfrunte batjocura şi moartea, trebuie să meargă pe „calea Crucii”. Iar a-ţi înţelege „crucea” înseamnă a presimţi datele destinului tău, a-i descifra sensul, a-l înţelege. Aceasta pare a fi lucrarea vieţii spirituale: a introduce o ordine în ritualul propriei creşteri printr-o înaintare pas cu pas.

Rigoarea şi tenacitatea urmării lui Hristos ţin de exerciţiul virtuţii, care nu s-ar consuma la nivel teoretic, ci ar îmbrăca forma slujirii prin credinţă. Omul se îndreaptă spre credinţă prin conştientizarea infinitului de care aparţine, dar pe care nu-l deţine asemeni unei posesiuni (pentru că ar implica puterea şi nu slujirea). Credinţa devine astfel un act total şi centrat al binelui personal, actul preocupării necondiţionate, dar şi realitatea preocupărilor ultime. (Paul Tillich)

Aici se ascunde noutatea Evangheliei: exerciţiul comunităţii care transformă principiul puterii/ierarhic în cel al slujirii, după modelul Mântuitorului Care n-a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Mt. 20, 28).

Păcat că mintea noastră religioasă a fost secularizată, iar simţurile au fost cumva „materializate”, au uitat să mai vadă în materie splendoarea existenţei care este paradisul (H.R. Patapievici). De aceea vorbim azi de „feţele răului”. Pervertirea cugetării în stare de cădere implică şi o pervertire a simţurilor. Dacă simţurile nu sunt călăuzite de raţiune, atunci acţionează contra firii şi spre răul ei, prin exagerarea pătimaşă a lucrării lor, abuzând de funcţia lor.

Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul are un întreg comentariu la aceste „feţe ale răului”, în monumentala sa lucrare „Răspunsuri către Talasie”, tradusă şi comentată de părintele Dumitru Stăniloae.

Merită să zăbovim un pic asupra lor pentru a vedea în ce măsură mai suntem conştienţi de sursele care ne hrănesc răutăţile.

Sfântul Maxim e convins că lipirea de latura văzută a lumii prin simţire şi căutarea plăcerii ce o poate aceasta oferi trupului, precum şi fuga de durerea ce poate proveni din ea dau naştere tuturor patimilor, ca tot atâţia cleşti prin care ne ţine suprafaţa sensibilă a lumii prinşi de ea. Seva care hrăneşte toate „feţele răului” este iubirea trupească de sine pe care omul încearcă să şi-o satisfacă prin toate mijloacele. Căutarea plăcerii naşte un şir de patimi, fuga de durere, alt şir. Între plăcere şi durere este şi o cauzalitate reciprocă necontenită, un adevărat cerc vicios ce nu poate fi biruit decât printr-o sărire în afara acestui cerc. Sfântul Maxim ne face atenţi că e necesar să stai neclintit şi la ispita plăcerii, şi la ameninţarea durerii, ca un ac de balanţă imobilizat. Aceasta e starea de nepătimire.

Fiecare om, dacă stă prin credinţă în legătură cu Hristos, poate câştiga această imunitate. În contact cu lumea, cade omul, într-o atitudine faţă de ea, trebuie să se şi ridice.

Acelaşi sfânt cuvios vorbeşte de două faze importante ale urcuşului duhovnicesc al omului: prima ar fi cea a curăţirii de patimi şi dobândirea virtuţilor, care nu suprimă simţirea, dar o face să devină liberă de plăcere şi durere, iar cea de-a doua ar fi vederea raţiunilor divine în lume, ce reprezintă o nouă ridicare a omului de la raţiunea discursivă, care e proprie mai mult fazei virtuoase, la cunoaşterea simplă, intuitivă a minţii.

Doar aşa putem identifica răul ca mişcare nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Cu cât omul se îngrijeşte mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strânge în jurul său neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât sporesc legăturile neştiinţei, cu atât se accentuează „experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute”.

Este uimitor cât de actual devine un scriitor bisericesc de secol VII prin profunzimea cu care ne descoperă mulţimea patimilor stricăcioase din viaţa noastră. Este un manual de autocunoaştere ce porneşte de la constatarea că, deşi suntem de aceeaşi fire, „ne mâncăm unii pe alţii, ca reptilele şi fiarele”.

Sfântul Maxim ne avertizează: căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel - spune sfântul -, când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine şi fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune.

Sfântul Maxim grupează aceste „feţe” ale răului în trei categorii, după cauza care le generează. Astfel, prima categorie este determinată de plăcerea de iubire trupească de noi înşine. Atunci naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de arginţi, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul în nori, moleşeala, pornirea de-a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta.

Când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi înşine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea de minte a răului, calomnia, bârfirea, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea de suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii.

Iar cea de-a treia categorie e determinată de celelalte motive ce amestecă plăcerea şi durerea dând perversitatea (întâlnirea părţilor contrarea ale răutăţii): făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec.

Felurimea ispitelor şi dibăcia ispititorului pot fi biruite doar prin adunarea în sinele înfrânt al celui smerit, spun Părinţii.

Într-o lume ce a pierdut busola moralităţii printr-un relativism sub toate formele, există, totuşi, o mare nevoie de a fi vindecaţi de toate „relele” ce ne bântuie. Simţim acut nevoia de a ierta şi de a fi iertaţi, de a ne ridica după ce am căzut ca şi nevoia unei autentice pocăinţe.

Răul nu se identifică cu ipostasul vreunei realităţi - spune părintele Stăniloae -, ci e un mod greşit de comportare faţă de realităţi, care vine dintr-o intrare a omului în relaţie cu un lucru îna­inte de a fi crescut la capacitatea unei relaţii juste.

Cheia unei vieţi aşezate ţine de practicarea virtuţilor ce par a fi concentrate într-o apoftegmă a Părinţilor: „Un bătrân a fost întrebat: - de ce se războiesc demonii cu noi atât de mult? Deoarece ne lepădăm armele, a răspuns bătrânul, iar prin arme înţeleg: nedorinţa de mărire, smerenia, nedorinţa de înavuţire şi răbdarea”.

Poate ar trebui să înţelegem că „finalitatea” noastră ţine de efortul real şi armonios între „lumea de aici” şi „lumea de dincolo”, raport al cărui termen ultim este mântuirea şi a cărei realitate sunt faptele: „Nimic nu-i mai sărac decât mintea aceea care filosofează pentru fapta bună, neavând lucrare” (Sfântul Isaac Sirul).