File de jurnal despre credincioşii români din veacul al XVII-lea

În timpul călătoriilor sale prin Ţările Române spre Moscova, diaconul Paul din Alep, fiul Patriarhului de atunci al Antiohiei, Macarie III, şi-a notat, cu foarte multe amănunte, mai ales în ceea ce priveşte slujbele bisericeşti la care a participat, obiceiurile şi felul de a fi al românilor din secolul al XVII-lea. Acest jurnal conţine mărturii nepreţuite despre obiceiurile, arhitectura şi comportamentul religios al românilor din Moldova (Bogdania) şi Ţara Românească din acele vremuri.

Datorită noii ediţii critice a manuscrisului arab al diaconului Paul din Alep, tradus de Ioana Feodorov şi apărut recent la Editura Academiei Române, putem cunoaşte toate aceste detalii mult mai bine.

După ce trece prin Constantinopol, Patriarhul Macarie, împreună cu suita, printre care şi fiul său, diaconul Paul, cel care a scris jurnalul, urcă într-o corabie care-i duce prin Marea Neagră până în Dobrogea, portul Constanţa, unde spune Paul că locuiau aproape numai tătari, creştinii fiind izgoniţi. Primele semne creştine întâlnite de sirienii călători în Dobrogea au fost la Igliţa (azi comuna Turcoaia, jud. Tulcea), unde era o biserică, iar locuitorii creşteau turme de porci. De la Măcin, au luat un vas spre Galaţi, în Bogdania, aşa cum spune Paul că se mai numea Moldova, după numele întemeietorului ei.

La Galaţi, patriarhul a fost întâmpinat de dregători, arhierei şi foarte mulţi locuitori, care l-au invitat să intre în Biserica „Sfântul Dumitru“, recent renovată de domnitorul Vasile Lupu. Delegaţia a fost cazată, după primirea în biserică, la casa parohială, în ajunul sărbătorii Sfinţilor Chiril şi Atanasie, Patriarhii Alexandriei (18 ianuarie 1653).

Bisericile din Moldova

Primele detalii despre slujbele religioase sunt redate, pe scurt, de la această întâlnire a patriarhului, cât şi de la slujba din 18 ianuarie a anului 1653. După ce au fost întâmpinaţi cu o deosebită festivitate, oaspeţii au participat la rugăciunile de mulţumire pentru călătorie, pomenirea domnitorilor şi Polihroniu. Patriarhul Macarie a stat în uşa bisericii, binecuvântând pe toţi credincioşii care ieşeau din sfântul locaş. Seara au asistat la Vecernie, iar dimineaţa, la Utrenie şi Liturghie, ieşind de acolo după patru ceasuri şi jumătate. Reţinem acest amănunt despre timpul slujbelor, pentru că vom reveni la el.

După ce părăseşte Galaţiul, Patriarhul Macarie pleacă mai departe spre Iaşi, oprind de mai multe ori, pentru înnoptat, la Tecuci şi Bârlad, unde erau câte trei biserici. La Vaslui, Paul descrie icoana Înfricoşătoarei Judecăţi, pictată pe peretele exterior apusean al bisericii domneşti din Vaslui, care se vede că l-a impresionat foarte mult, mai ales în ceea ce priveşte pictarea musulmanilor.

Împărţirea bisericilor este descrisă, de asemenea, de diaconul antiohian. Astfel, el spune că „bisericile din această ţară (Moldova) au trei încăperi. Prima încăpere se află afară, înaintea uşilor, şi este hărăzită femeilor. A doua este despărţită de un zid şi de o uşă pentru oamenii (bărbaţii) de rând. A treia are tot aşa un zid şi o uşă şi este hărăzită domnitorului şi curţii sale. Corul stă în sânuri boltite, la miazăzi şi la miazănoapte, în strane“ (pag. 166, op. cit.). La Vaslui, Paul pomeneşte şi biserica armenilor, iar mai apoi, în continuarea drumului spre Iaşi, biserica zidită de domnitorul Vasile Lupu, „binefăcătorul, iubitorul clădirii de biserici în lumea întreagă“.

Aproape de Iaşi, patriarhul a urcat într-o şaretă domnească, trasă de şase cai arabi, iar Paul l-a însoţit, ţinând „sus cârja de argint“ a tatălui său. Acolo ei au fost întâmpinaţi de Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, însoţit de boieri şi oşteni. Alături de ei erau toţi stareţii mănăstirilor din zonă în straie de sărbătoare, iar peste toate acestea, spune Paul, se vedeau „turlele bisericilor şi crucile mănăstirilor, care străluceau de la mare depărtare“. Clopotele mănăstirilor pe lângă care au trecut (Galata, Sfântul Gheorghe), cât şi ale celorlalte mănăstiri şi biserici, au sunat încontinuu până ce convoiul a ajuns la Mănăstirea „Sfântul Sava“, în data de 25 ianuarie 1653.

La Iaşi, Paul l-a văzut pe domnitor şi l-a descris astfel: „La acest şdomnţ am aflat multă evlavie şi râvnă aprinsă către credinţă… El alesese numele de Vasile, dintre cei prăznuiţi şSf. Trei Ierarhiţ, şi nu Grigorie sau şIoanţ Gură de Aur, fiindcă acesta era numele «celui Mare». La fel sunt şbotezaţiţ mii de oameni în Ţara Moldovei şi a Valahiei.“

Rânduieli din Postul Mare

Înainte de începerea Postului Mare, în Sâmbăta Lăsatului sec de brânză, spune călătorul antiohian, în Moldova era obiceiul ca cei întemniţaţi temporar să fie eliberaţi, pentru că „în prima săptămână din post se închid divanele şi se opresc judecăţile, iar domnul nu se mai arată nimănui, nicicum, afară doar la biserică, păzind postul cu toţi boierii lui şi cu copiii lui din casă“.

Cât despre felul în care se postea, ni se spune că un dregător avea grijă ca toate cârciumile să fie închise, iar preţurile pentru alimente să nu fie exagerate. În timpul Pavecerniţei cu Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, toţi stăteau în biserică în genunchi, ridicându-se doar la sfârşitul canonului. În săptămânile de postire, „călugării din toate mănăstirile şi cei mai mulţi târgoveţi greci, precum şi domnul, doamna lui şi toţi de la Curte, de la dregători până la copiii din casă, postesc miercurea şi nu mănâncă decât seara, după Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Nu se bea vin deloc în aceste săptămâni, în toată vremea postului, afară de sâmbăta şi duminica“. Tot despre post spune Paul că la mănăstiri după masa de miercuri seara se postea neîntrerupt până vineri seara.

Sigur că Paul nu putea vedea în anul în care a stat în Moldova totul, chiar dacă uneori spune că printre locuitorii ţării erau şi mulţi oameni de mai puţină credinţă, descriindu-i în note foarte critice, spre deosebire de cei din Valahia, pe care îi descrie ca fiind mai credincioşi. Totuşi, descriind mai departe credincioşii care veneau la biserică în Moldova, Paul spune că „nu ieşeau tinerii înaintea vârstnicilor, ci aceştia treceau totdeauna înainte. Câtă răbdare şi câtă evlavie! Nici unul dintre ei nu fremăta, nu se plângea. Şi aşa, pe frigul şi pe gerul acela, ei stăteau cu toţii smirnă, fără căciuli, cu capul descoperit, în linişte deplină, fără a schimba o vorbă de la începutul şi până la sfârşitul slujbei. Nici un copil, nici o văduvă, nici vreun sărman nu umblă prin biserică altfel decât încet şi în tăcere, făcând mătănii dese. Iar sâmbăta, fie în post, fie peste an, nu se înghesuiau să ia primii pâine sfinţită şi nici să sărute icoanele, nici nu ieşeau în grabă, ci doi câte doi“.

O remarcă foarte interesantă a călătorului oriental în Moldova şi Valahia este că oamenii care participau la slujbă nu se grăbeau să iasă din biserică imediat cum se încheia aceasta. Dimpotrivă, ei aşteptau, doi câte doi, să iasă primind binecuvântare de la Patriarhul Antiohiei sau, dacă era un preot de rând, anafură de la acesta. Paul din Alep subliniază şi că „în ţara noastră [Orientul Apropiat] însă nu au răbdare nici măcar până se ridică dvera“.