Filosofia existențialistă și credința în Iisus Hristos
Continuăm articolul de acum o săptămână despre meditațiile câtorva membri ai Rugului Aprins pe tema filosofiei existențialiste. Astfel, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae publică un excepțional articol privitor la acest subiect, intitulat cu o nuanță diferit față de titlul de mai sus, „Filosofia existențială și credința în Iisus Hristos” („Gândirea”, nr. 10, decembrie 1939, pp. 565-572). Amplele lecturi ale marelui teolog creștin ortodox generează în timp și alte referințe la filosofii existențialiști, precum Heidegger, sau trimiteri implicite la existențialism în articolul intitulat „Kierkegaard anti-Luther” („Telegraful român”, nr. 8, 16 februarie 1941, pp. 1-2) etc. Am selectat mai jos câteva paragrafe semnificative din acest articol publicat în „Gândirea”, pagini care constituie totodată o definire clară a existențialismului în perspectivă creștin ortodoxă. Fiindcă, vom constata, apropiata mișcare a Rugului Aprins care urma să pornească în anii ’40 la Mănăstirea Antim se va înscrie strict pe această orbită creștin ortodoxă, iar nu pe linia existențialismului occidental.
După ce arată limitele câtorva filosofi cum este Eberhard Grisebach, apropiat de „filosofia dialogului” și, mai ales, Karl Jaspers, filosof existențialist, de inspirație protestantă - teme pe care le va relua privitor la aceștia doi și la Heidegger în volumul Iisus Hristos sau restaurarea omului -, Sfântul Dumitru Stăniloae insistă asupra înțelesurilor ortodoxe ale existențialismului.
„Dacă, precum recunoaște și filosofia existențială, prin comunicare cu persoana omenească aflăm transcendența divină - cum nu o aflăm prin contactul cu obiectele -, aceasta însemnează că ea este mediul cel mai potrivit pentru a ne descoperi pe Dumnezeu. Dumnezeu, pentru a intra în comunicare cu noi, e firesc să se folosească de singurul factor cu care poate intra omul în comunicare pe pământ: de persoana omenească. Caracterul de persoană al lui Dumnezeu nu ar putea găsi apoi o simbolizare și mai ales o manifestare mai deplină ca prin unica realitate personală din lumea creată, prin om. (...)
Astfel, dogma creștină despre Iisus Hristos ca adevărat Dumnezeu și adevărat om apare minții omenești, luminată de multele și asprele experiențe ale unei îndelungate istorii, ca vorbindu-ne despre singura realitate prin care ne putem mântui. Ea ne descoperă pe Dumnezeu ca deosebit de om și de ceea ce găsim ca transcendență obișnuită prin el, dar în același timp ca om concret, singura realitate cu care pot intra în comunicare fericitoare. Dumnezeu mi s-a făcut om ca mine, dar în același timp acest om e Dumnezeu.
În unele din considerațiile anterioare găsim temeiul de a spune că Dumnezeu în Iisus Hristos nu se află în modul în care filosofia existențială afirmă că se află în comunicarea intimă cu orice om îndeobște.
În Iisus Hristos, pe Dumnezeu îl aflăm în mod cu totul deosebit de cum se poate afla în comunicarea cu omul în general, îl aflăm ca ceva nou față de toate posibilitățile omului îndeobște, ca o transcendență ce nu e trenată ca posibilitate de orice om, de natură omenească generală. Pe lângă natura omenească, adică, aflăm în Iisus Hristos ca ceva cu totul nou și numai în el, transcendența divină. În el, entitatea dumnezeiască se detașează, fără a se despărți - se reliefează, mai bine zis - net de tot ce-i omenesc sau de tot ce poate fi trenat de omenesc. Însă, în același timp, în el găsim omenescul concret și deplin, nu numai unul aparent. E ceea ce au exprimat părinții bisericești prin învățătura despre cele două naturi: dumnezeiască și omenească în Iisus Hristos. (subl. MV)
Filosofia existențială a repus în drepturile ei ființa, onticul, față de cunoaștere, de idee, de conștiință, care e numai una din manifestările parțiale, o ramură a ființei. Nu a cugeta este totul, ci a exista (existarea e dinamismul, e mișcarea ființei în timp). De aceea cugetarea adevărată e nu cea care se rupe de actul existării, plutind în norii problemelor inventate, de pură curiozitate mintală, ci cea care e o auto-meditare a actului de existare asupra sa însăși, asupra frământărilor, nevoilor, bucuriilor sale, asupra rostogolirii sale prin mărăcinii necontenitelor situații noi cari fac ființa în funcțiunea existării ei să sângereze, să creadă, să dispereze, să plângă, să se bucure.
Dacă ființa, ființarea, este la bază, și nu conștiința, atunci e just ca, așa cum se vorbește de o ființă omenească ce stă la temelia conștiinței omenești, să se vorbească și despre o ființă dumnezeiască și nu numai despre o conștiință dumnezeiască. Și Dumnezeu, ca să cugete în Iisus Hristos, trebuie să fie. Dacă are o conștiință, el este. Acest este deplin al lui Dumnezeu în Iisus Hristos îl înțelege dogma creștină când afirmă ființa dumnezeiască în Iisus Hristos și nimic altceva.
Dar dacă prin doctrina despre cele două ființe în Iisus Hristos se afirmă realitatea deosebită de omenesc a lui Dumnezeu în el, învățătura bisericească are grijă să afirme și legătura ei deplină cu omenescul. Aceasta se vede în felul cum vorbește despre caracterul personal al lui Iisus Hristos.
În el nu sunt două persoane, ci numai una. Nu se află în el o persoană a omului și una a lui Dumnezeu, ci persoana dumnezeiască e în același timp persoană omenească, persoana lui Dumnezeu. Cuvântul a îmbrăcat prin întrupare condiția existenții umane. În el este, în toată plenitudinea, Dumnezeu (nu numai cugetă, nici numai lucrează) și în el este în toată plenitudinea omul.
Dar Dumnezeu și omul sunt o singură persoană. Pe Dumnezeu nu-l întâlnim în Iisus Hristos trecând dincolo de omul din el, ci însuși omul e Dumnezeu. Pe cât de plenar este în Iisus Dumnezeu, pe atât de plenar este legat de omenesc, arătând în omenesc, manifestat în omenesc. De omenesc putem deosebi mintal, abstract, ceea ce-i dumnezeiesc, dar în concret stând noi în fața lui Iisus Hristos, stăm nu în fața omenescului, ci a omului, căci gândurile, simțirile, actele lui nu sunt lucruri izolate, ci un întreg prin care ne întâmpină ipostasul personal, omul. Dar ipostasul acesta personal, omul, e în același timp Dumnezeu. Dumnezeu ne întâmpină de-a dreptul, fățiș, până la suprafață și prin toate actele, în Iisus Hristos.
Nu e acoperit, nu e ascuns după om, pe care ar trebui să-l dăm în graiul, în mersul, în plânsul, în privirea, în toate cele ce veneau din Iisus Hristos la simțurile și simțirea oamenilor.
Dumnezeu grăia, plângea, iubea, suferea. Dar grăia cu grai omenesc, pășea cu picior omenesc, plângea cu lacrimi și cu înduioșare și sfârșeală de inimă omenească, suferea cu durere omenească, participa la toate condițiile omenești prin ceea ce este posibilă această trăire: prin natura omenească.
Cei cari îl întâmpinau cu credință știau că e Dumnezeu și experiența aceasta o putem face toți câți trăim. Dar tot așa de mult știau și știm că e om deplin și prin urmare cum nu se poate mai aproape de noi. Și ne dăm seama că Iisus Hristos ne mântuiește nu numai întrucât e Dumnezeu, ci întrucât e Dumnezeu cum nu se putea mai aproape de noi, adică Dumnezeu care e în același timp om. Dacă s-ar fi făcut om încetând de a mai fi Dumnezeu, nu ne-ar fi putut mântui; omul e insuficient pentru a mântui pe oameni. Și nici nu ne-ar fi revelat pe Dumnezeu. Dacă nu s-ar fi făcut om, sau s-ar fi făcut numai la aparență (monofizitism), sau ar fi rămas, pe lângă toată legătura cu omul, dincolo de om (nestorianism), n-ar fi venit atât de aproape de noi, n-ar fi fost revelația desăvârșită a lui Dumnezeu.
De om nu se poate apropia deplin nici Dumnezeu, decât făcându-se și el om. Iar mântuirea, înțeleasă ca un grad de fericire cum altul mai înalt nu se poate, nu e realizabilă decât prin cea mai deplină apropiere a lui Dumnezeu de om, adică prin înomenirea lui.
Ne oprim aci cu înșirarea evidențelor și bucuriilor spirituale unice pe cari le dobândește credința privind la Iisus Hristos. Cu cât privim mai stăruitor și mai atent la Iisus Hristos, cu atât el ne apare mai cert, mai neclătinat, mai luminos, ca «Adevărul și Viața».”