Sfântul Chiril al Alexandriei, „apărătorul Maicii Domnului“

O minte luminată de harul divin se cunoaşte din cuvintele pe care le oferă şi operele pe care le creează. Sfântul Chiril al Alexandriei a fost unul dintre cei mai pătrunzători Părinţi, lăsând creştinătăţii o moştenire dogmatică nespus de importantă. A fost numit, în mod foarte convingător, „apărătorul Maicii Domnului“, pentru că, prin scrierile şi mărturisirea sa, Sinodul al III-lea Ecumenic a anatemizat ereziile fostului patriarh de Constantinopol, Nestorie. Sfântul Chiril, prin propovăduirea pe care a desfăşurat-o, a fost un vrednic urmaş al Sfântului Atanasie al Alexandriei, continuând cu spor eforturile anterioare ale acestuia.

Cunoaştem foarte puţine lucruri despre viaţa Sfântului Chiril înainte de ocuparea scaunului patriarhal din Alexandria. S-a născut în jurul anului 370 în acest faimos oraş, într-o familie de creştini. Unchiul său, Teofil, a ocupat scaunul de patriarh al Alexandriei între anii 385 şi 412, lui urmându-i Sfântul Chiril. Teofil a fost cel la iniţiativa căruia s-a organizat în anul 403 Sinodul de la Stejar, în urma căruia a fost condamnat pe nedrept Sfântul Ioan Hrisostom. Sfântul Chiril a participat şi el, fiind de acord cu hotărârea finală, probabil datorită influenţei unchiului său. Cert este că, mai târziu, Sfântul Chiril nu va mai repeta această greşeală în cadrul Sinodului al III-lea Ecumenic, atunci când va rosti o hotărâre dreaptă şi înţeleaptă împotriva ereticului Nestorie. Astfel, în 412, la vârsta de 42 de ani, Sfântul Chiril a fost ales patriarh al Alexandriei, datorită vieţii sale curate.

Un ierarh cu personalitate

Sfântul Chiril s-a dovedit încă de la începutul păstoririi sale un bărbat cu personalitate. A evitat să facă diverse compromisuri periculoase cu autorităţile, sau să îngăduie continuarea sărbătorilor păgâneşti în cetate. Până în prezent, Sfântul Chiril este prezentat în unele studii de specialitate ca fiind un om impulsiv, foarte agresiv şi chiar făcut responsabil de gesturi nedemne de un ierarh. Cel mai mult i se reproşează pretinsa implicare în uciderea filosoafei păgâne Hypathia, din anul 415. Este absurd să credem că o persoană care a lăsat o întreagă operă despre iubirea lui Dumnezeu faţă de om ar îndemna la crime. Hypathia a fost, într-adevăr, ucisă de un grup de creştini fanatici, dar implicarea Sfântului Chiril nu are la bază nici un argument. I s-a mai reproşat, de asemenea, atitudinea orgolioasă în faţa problemelor dogmatice şi dorinţa de a se impune cu orice preţ împotriva patriarhiei constantinopolitane. Din nou, i se atribuie un comportament absurd, care nu se aplică deloc Sfântului Chiril. El a fost un om pregătit să apere dreapta credinţă, iar dacă înflăcărarea sa a fost interpretată greşit este doar vina unor pretinşi experţi care caută să denatureze adevărul.

Sinodul al III-lea Ecumenic

În anul 428, Nestorie devine patriarh al Constantinopolului. Era un om destul de cultivat, pregătit teologic, dar care nu reuşea să înţeleagă în mod corect unitatea celor două firi în persoana Mântuitorului Hristos. Nestorie considera că fiecare fire, atât cea dumnezeiască, cât şi cea umană are persoana ei şi, prin urmare, Mântuitorul are de fapt două persoane. De asemenea, o numea pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, doar Născătoare de om sau, în cel mai bun caz, Născătoare de Hristos. Nestorie tăia ipostasul dumnezeiesc în două, afirmând că Născătoarea de Dumnezeu nu putea să nască dumnezeirea, deci numele acordat nu i se potriveşte. Sfântul Chiril a remarcat greşeala şi i-a cerut, începând cu anul 429, să renunţe la această eroare. Nestorie nu s-a supus şi aşa a avut loc Sinodul de la Efes, din anul 431. Sfântul Chiril a ajuns mai repede decât patriarhul Antiohiei, Ioan. Acesta îl susţinea pe Nestorie, acuzându-l pe Sfântul Chiril că doreşte să îşi mărească puterea. Odată ajuns la Efes, Sfântul Chiril a convocat Sinodul fără a-l mai aştepta pe Ioan, lucru care s-a dovedit a fi o greşeală. Atunci când Ioan al Antiohiei a sosit şi a aflat că Nestorie fusese anatemizat, a convocat la rândul său un sinod şi l-a excomunicat pe Sfântul Chiril. Discuţiile între cei doi ierarhi s-au încheiat abia peste doi ani, atunci când au semnat o mărturisire de credinţă comună. Acest fapt i-a atras noi critici Sfântului Chiril din partea susţinătorilor săi, care l-au acuzat că a renunţat la terminologia adoptată în favoarea celei antiohiene. A fost nevoie de o nouă rundă de explicaţii suplimentare pentru a-i împăca şi pe aceştia. În cele din urmă, hristologia chiriliană a biruit şi, în anul 444, Sfântul Chiril s-a stins în pace şi linişte.

Scrierile bogate în învăţături

În limba română, scrierile Sfântului Chiril au fost traduse în mare parte graţie râvnei părintelui Dumitru Stăniloae. Nu mai puţin de patru volume din colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“ au fost închinate acestui mare ierarh. Dintre ele, cea mai cunoscută este, fără îndoială, tâlcuirea Evangheliei după Ioan. Părintele Stăniloae a oferit nu doar o traducere modernă, ci şi nu mai puţin de 2.226 de note explicative care îmbogăţesc nespus de mult textul şi îi dezvăluie profunzimile ascunse cititorului neiniţiat. În scurta introducere a acestei scrieri monumentale, părintele Stăniloae preciza: „Cele create depind în toate de altele şi, în ultimă analiză, de acel izvor independent, de la care primesc toate prin împărtăşire. Dumnezeirea le are toate prin Sine sau prin fire. Dar firea, care are sau este toată prin Sine, trebuie să aibă şi bucuria iubirii desăvârşite, care înseamnă o comuniune de Persoane unite în grad suprem în unitatea firii. Sfântul Chiril întemeiază astfel, în mod genial, hristologia şi învăţătura despre Sfânta Treime. Dumnezeirea ca existenţă absolută este astfel tema fundamentală în gândirea Sfântului Chiril în această operă“ (Comentariu la Evanghelia după Ioan, p.8).

Înţelepciune şi îndrăzneală

Isus, fiul lui Sirah, spunea: „Înţelepciunea ascunsă şi comoara neştiută, ce folos este de amândouă?“ (Eccl. 20:31). Sfântul Chiril a îndemnat neîncetat la exercitarea darurilor primite de la Dumnezeu. „Socotesc că nu este bine să se cugete că Dumnezeu, Care a dat legile cele mai bune, a cerut conducătorilor poporului să-şi pună mâna pe gură, precum s-a scris, de teama de a atinge şi lucruri mai înalte decât le poate cuprinde mintea omenească, sau celor învăţaţi, să se reţină de la predarea cuvântului trebuincios spre evlavie şi cunoaşterea lui Dumnezeu, şi celor chemaţi spre învăţarea celorlalţi să aleagă tăcerea păgubitoare“ (Comentariu la Evanghelia după Ioan, p.11). Orice om care ştie că posedă un anumit dar şi nu îl exercită greşeşte, altfel cum am mai putea vorbi despre un progres al celorlalţi? Este drept că exemplul personal ne ajută să oferim cea mai bună pildă, dar uneori este nevoie şi de cuvântul înţelepciunii. Dacă nu ne considerăm înţelepţi nu înseamnă că nu trebuie să propovăduim, dar se impune un discernământ. Lipsa de discernământ transformă orice înţelepciune în îndrăzneală păgubitoare de suflet. „Alegând oamenii înţelepţi strălucirea cea vrednică de a fi râvnită, a modului de viaţă celui drept şi potrivit cu totul legii, ei au fost dăruitori şi către alţii al folosului celui de sus. Căci este scris: «Dacă tu te-ai făcut pe tine înţelept, fiule, fii înţelept şi pentru aproapele tău» (Proverbe 9:12). Iar cei ce sunt strâmbi cu inima şi cei ce nu au pricepere în mintea lor, şi cei ce nu se împărtăşesc câtuşi de puţin de lumina cea dumnezeiască, cei ce se împotrivesc învăţăturilor evlaviei, aceia deci au căpătat multă îndrăzneală în vorbire şi au ocărât slava cea negrăită a lui Dumnezeu sculându-se împotriva ei, apoi slobozind glasuri discordante, au grăit lucruri nedrepte împotriva Celui Preaînalt după cele cântate în imnuri de David în Psalmi“ (Zece cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, p.22). Se impune, deci, ca o condiţie de bază a înţelepciunii, dreapta credinţă şi împărtăşirea de Dumnezeu. Cuvântul despre Dumnezeu trebuie să urmeze experierii dragostei Lui.

În esenţă, teologia Sfântului Chiril izvorăşte dintr-o cunoaştere a iubirii divine faţă de om. Lucrul acesta o transformă într-o teologie vie, cuprinzătoare, cu adâncimi nebănuite. Chiar dacă stilul său literar nu este foarte apreciat, esenţa mesajului rămâne la fel de profundă. Sfântul Chiril este un teolog pururea actual.