Filosofia iubirii desprinse din paradisul pierdut

Copilăria nu este altceva decât imaginea vie a raiului pierdut şi sugestia fără prihană a raiului viitor. Omenirea întreagă îi aseamănă pe copii cu îngerii. Pictorii lumii, când vor să zugrăvească fiinţe cereşti, iau chipul pruncilor şi îl înaripează. Muzica sferelor divine e asemănată cu glasurile lor. Aproape toţi scriitorii îşi evocă propria copilărie cu nostalgia unui rai pierdut. Pentru a conştientiza aceste lucruri este de ajuns să-ţi aminteşti de copilărie ca de un rai pierdut, ca de o stare superioară de curăţenie, de frumuseţe şi nevinovăţie, din care te-ai coborât în viaţă. Copilăria ne apare ca o tainică supravieţuire a paradisului terestru în fiinţa omenească şi totodată ca o indicaţie a posibilităţii de a-l recuceri în perspectivă eshatologică, alături de Mântuitorul Hristos. În însăşi iubirea noastră pentru copil, instinctul maternităţii, al paternităţii, al frăţietăţii, se luminează şi se lărgeşte la un sens mai înalt, dacă este coroborat cu iubirea de Dumnezeu. În leagănul unde doarme sau gângureşte un nou-venit, se dezghioacă sub ochii noştri, din adâncimi pe care nu le stăpânim, un miracol de puritate şi candoare din altă lume, "un mugur de Dumnezeu".

De aceea, dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni este asemenea iubirii părinţilor faţă de copii. Un părinte continuă să-şi iubească odrasla chiar atunci când ea s-a prăbuşit în ticăloşia vieţii. Această iubire, care trece uneori dincolo de realităţile raţionale ale existenţei, este una din tainele adânci ale vieţii, care se regăseşte în iubirea lui Dumnezeu pentru făptura căzută. Ea este un element paradiziac, care continuă să existe în imperiul ispitelor. Dumnezeu este iubirea, iar rodul acestei iubiri este cosmosul paradiziac. A face parte integrantă din acest univers binecuvântat înseamnă a iubi după modul iubirii dumnezeieşti, căci a trăi e totuna cu a iubi. "Odată, în nesfârşitul spaţiului şi al timpului", zice stareţul Zosima, "o fiinţă duhovnicească, prin apariţia ei pe pământ, a avut putinţa să spună: "Eu sunt şi iubesc!"". Pentru aceasta s-a dat viaţa pământească, pe care omul n-a înţeles-o fiindcă a voit s-o cugete cu propria-i inteligenţă, în loc să o iubească din toată inima şi din tot cugetul. Orgoliul de a cugeta viaţa, opus umilinţei de a o trăi în iubire, este după Dostoievski izvorul iadului din această lume şi din lumea cealaltă. "Eu sunt şi iubesc" este lozinca pe care Dostoievski o ridică în faţa cunoscutei formule a lui Descartes: "Cogito ergo sum!".