Florin Caragiu: Cutia neagră

PRIMĂVARĂ
De sub ferestre se cațără primăvara 
în mozaicul amintirii,
dincolo de porți, arcada de piatră, caldarâmul curbat.
Ne ține un val liniștit 
în luntrea unui țărm umblător.
Legați cu un fir nevăzut, ne știm traiectoriile vaste.
Se face târziu, întunericul caută-n noi –
pipăie cheia rătăcită a fericirii. 
Copacii murmură în limba foșnetului: 
suntem luați pe sus de adierea subțire, 
care-i casa noastră. 

VIAȚA-I ÎN ALTĂ PARTE
Ceea ce-așteaptă de la tine natura 
e să-i lași trupul ca pe-o sămânță pătrunsă de dumnezeire.
Oricât te-ai strădui să repari universul,
atenția fuge la cel ce deschide gura sacului 
să-i iei din povară,
să-și uite grija că-i neiubit.
Gestul - o bătaie de aripă,
Cineva te face părtaș la firea Sa, ca să poți.
Te trezești ca dintr-un vis urât, în care te sprijini pe o iluzie, 
viața-i în altă parte.
Luăm și mâncăm cuvintele rămase în coșul unui poem.
Înaintăm cu mâinile goale pe un front care ne ia cu sine,
dar alergăm mai departe, cu o speranță nemicșorată
spre Cel ce împreună cu noi este.

CUTIA MILEI
Întâmplarea-i închisă în sine, 
arată-i o schimbare la față 
și te va urma până-n pânzele albe.
Îți va veni perfect mulată pe corp
când se-aprinde lumina ce te trage-afară din lut.
Cât vezi cu ochii pământul e plat și rotund,
ca o monedă numai bună de aruncat în cutia milei.
Lucrurile eliberate ne dau gustul de a descoperi 
ce ne lipsește să fim noi înșine, cu Cineva pe deasupra. 

CEA MAI BUNĂ LUME POSIBILĂ
În fața dificultăților, cel mai bun lucru se poate-ntâmpla:
nu știm din ce amănunt sare Dumnezeu, 
lăsându-ne cu gura căscată 
în fața rezolvării de la sine a complicatelor probleme. 
Din când în când, adulmecăm o intrare în suflet, 
ca un fetus tras în lumina densă. 
La tot ce dăruim, primim un rest mai mare ca viața – 
împingem granițele, salvăm clipa. 
La mesele rezervate, cercul de prieteni 
discută despre isonul adâncit în cântec. 
Crucea îngropată-n noi poate învia mortul
pe care-l cărăm pretutindeni. 

MIZĂM PE DRAGOSTE
Nu așteptăm o zi mai bună, 
din ce avem facem un bici și plesnim 
crupa-ncordată a pasiunii.
Ne ținem după viitorul ce vine și pleacă, 
deschidem pe ecranul minții ferestre, 
din care partea se vede prin întregul luminat de iubire. 
Cuvintele fără noi 
sunt doar vorbe rătăcite ca zmeii-n văzduh –
așa ne tragem peste tot, ca pe un mort, sufletul.
Gândul atârnă-n afară, 
doar rugăciunea poate-nvia suflarea stinsă din noi.