Frumuseţea creştină, starea cea mai înaltă a sufletului

„Doamne, bine este să fim noi aici” (Matei 17), grăi Petru cuprins de flacăra bucuriei, şi inima-i cânta: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc”. Strălucirea de fulger a Feţei Lui sporea ca un răsărit pe feţele patriarhale ale demiurgilor Vechiului Testament: Moise şi Ilie, cârmuitorul şi ascetul. Taborul părea şi Cruce şi Steag al Învierii întru adeverirea dumnezeirii Sale, în vreme ce jos, la poalele lui, prin braţele celor trei ucenici, întreaga umanitate îi dăruia Împăratului ceresc mica ei împărăţie: trei colibe. Şi ei văzură Slava Sa, suprema Frumuseţe care cuprinde Totul.

Muntele Athos. De departe, un şir de creste înaintând în apele de smarald ca nişte pânze pornite să întâlnească orizontul cerului din care au coborât cândva pentru a împodobi pământul. De aproape, prin pădurile statornicite de-a lungul coastelor parcă de la întemeierea lumii, se întrezăresc chiliile monahilor rânduite într-o cuminţenie neprefăcută, asemeni vechilor aşezări pescăreşti unde, seară de seară, ucenicii se aşezau la masă povestindu-şi unii altora minunile văzute peste zi. Acolo, rugăciunile lor neîncetate unifică creaţia cu Cerul dornic să împartă tuturor din lumina lui cu generozitatea cu care toamnele îşi aprind livezile în culorile pământului. Acolo, se ostenesc în căutarea neprihănirii aceşti hristofori fără de bătrâneţe, precum apostolii veniţi în grabă la mormântul unde Viaţa îşi odihnise o clipă trupul pentru a stăpâni apoi o veşnicie. Acolo, la capătul unei călătorii de dimensiuni cosmice, care i-a transfigurat pentru totdeauna, asemeni fierului încercat în încleştarea focului, ei, monahii Muntelui Sfânt, primesc răcoarea cuvintelor mult aşteptate: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pusă, peste multe te voi pune, intră în bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21).

Doar acolo, raiul pământesc al Maicii Domnului, s-a scris cel mai profund imn închinat vieţuirii îngereşti, o adevărată Cântare a Cântărilor despre dulcea asceză, de-o sensibilitate mistică ce va rămâne pururi dincolo de orice exprimare a emoţiilor noastre în cuvinte, pentru că este trăire vie ce trece ca lumina din albastrul cerului în cele mai pure fibre ale sufletului. O lucrare care se ramifică deopotrivă simplu şi complex în toate dimensiunile istorice ale Ortodoxiei, precum verticalitatea atemporală şi mântuitoare a Crucii. O excepţională pagină de-o elocventă expunere teologică menită a ne lega şi pe noi de aceeaşi bucurie pe care ei, Sfinţii Părinţi, au cunoscut-o mai întâi, o Scriptură a noului veac în care rezidă esenţa valorilor morale experiate şi asumate până la identificarea în har cu modelul Iubirii absolute: Fiul lui Dumnezeu. Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Varsanufie și Ioan, Avva Isaia, Sfântul Simeon Noul Teolog... Din secol în secol au fost adăugate alte nume şi alte mărturii ale acestor Părinţi ai Bisericii prin condeiul râvnitorilor athoniţi Nicodim Aghioritul (1749-1809) şi Macarie Episcop din Corint (1731-1805), spre bucu­ria tuturor creştinilor. Şi astfel, fost-a dusă la bun sfârşit şi redată în chipul cărţii la Veneţia, în 1782, cea mai remarcabilă colecţie de învăţături care ne descoperă deopotrivă asprimea, cât şi dulceaţa petrecere în pace a monahismului răsăritean. Iar numele acestei colecţii este Filocalie, ceea ce se tâlcuieşte „iubire de frumos”.

„Frumosul este viaţa însăşi”

O, dumnezeiască împreună-lucrare: iubire şi frumuseţe, virtute şi extaz. Totul începe cu iubirea, totul începe cu frumuseţea. Poeme strălucind în acelaşi nimb luminos, cu o singură istorie şi un singur nume: Veşnicie. Două realităţi complementare ale aceluiaşi Cuvânt Întrupat. Două pline de nobleţe Fericiri prin care se revelează toate celelalte cu har şi discernământ. Şi fiecare îi este celeilalte când văzduh, când cărare pietruită, Iubirea germinând viaţă, iar în urmă, frumuseţea venind să îmbrăţişeze această viaţă. O astfel de frumuseţe vine din interior, e mistică, ceea ce o face sublimă, aşadar desăvârşită în orice închipuire a formelor ei de exprimare, căci ea nu se opreşte doar la ceea ce pot vedea ochii, ci începe când sufletul înţelege iubirea şi, cunoscând-o, începe să iubească până la uitarea de sine. Este acea frumuseţe liniştitoare care nu ne cheamă să ne despărţim de umanitatea noastră fragilă şi schimbătoare, ci doar de teama de-a îndrăzni mai mult, căci ea, frumuseţea, va rămâne crezul etern, universal şi necondiţionat al întregii omeniri.

Dar ce ne face sufletul să-şi dorească a o contempla în vreme ce timpul şi spaţiul se subţiază în jur, până ce devin una cu trăirea noastră? Simetria, cromatica, ordinea, valorile sonore, perspectiva ori claritatea sensurilor rânduite creaţiei? Neîndoielnic, toate acestea, însă există ceva mult mai adânc înlăuntrul fiecărui lucru, ceva ce nu se va lăsa descoperit decât prin simţirea inimii, iar aceasta este emoţia întâlnirii cu Frumuseţea, profunda identitate a creaţiei. Nu putem înţelege frumuseţea în afara acesteia, căci „frumosul este viaţa însăşi”, precum afirma scriitorul Nicolay Chernyshevsky, şi mai adevărat de-atât este forţa ce susţine creaţia cu nume dumnezeiesc: Cosmos (frumuseţe). Fără îndoială, „lumea este frumoasă”, rostea Patriarhul Athenagoras I al Constantinopolului, iar dacă lumea fragilă ca iarba câmpului se arată într-atât de glorioasă, „atunci ce putem spune despre izvorul acestei puteri și frumuseți, ce putem să spunem despre Domnul Însuși?”, se întreba Sfântul Luca al Crimeei.

Nu am cuteza să spunem ceva... Cuvintele îşi încetinesc zborul, îşi pierd sensul, se schimbă în tăcere cuminte. Atunci în locul nostru îi lăsăm pe Sfinţi să dea glas, pentru că ei, iubind să flămânzească şi să înseteze după neprihănire, au iubit de fapt „frumuseţea absolută divin-umană” (Paul Evdokimov), adică pe Fiul lui Dumnezeu Care vrea să îndrăznim a trece dincolo de limitele omenescului din noi: „Fiţi, dar, voi desăvâr­şiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).

„Frumuseţea este splendoarea Adevărului”

Şi cine este desăvârşit în Iubire pentru că a iubit lumea cu măreţie, fără a fi şi desăvârşit de frumos, dacă nu Mântuitorul lumii? În El a triumfat frumuseţea Împărăţiei cerurilor în cea mai sublimă intimitate a celor două firi prin care, ne învaţă Sfântul Dionisie Areopagitul: „Dumnezeu ne îngăduie să luăm parte la propria Sa frumuseţe”, adică la însăşi Iubirea Sa totală ce se aude în noi. „Da, Eu vin curând”, iar inima noastră Îi răspunde: „Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20). În El se împlineşte frumuseţea desăvârşită, căci El rămâne Adevărul, iar „frumuseţea este splendoarea Adevărului” (Toma de Aquino). Doar El a lăsat Slava Tatălui şi pentru dezrobirea noastră făcutu-S-a rob smerit întrupându-Se din Fecioara despre care Sfântul Părinte Grigorie Palama scrie: „Trebuie ca aceea care a născut pe Cel mai frumos dintre fiii oamenilor să fie ea însăşi de o frumuseţe fără seamăn”. De aceea, „nu poate fi nimic mai frumos şi mai desăvârşit decât Hristos”, spunea mai târziu Dostoievski, şi înaintea acestei splendori spirituale, frumuseţea filocalică a lui Hristos, Sfântul Augustin, cel mai strălucit părinte al Bisericii de Apus, mărturiseşte cu dor în Confesiunile sale: „Târziu te-am iubit, Frumusețe, atât de veche și totuși atât de nouă, târziu te-am iubit! Și mă țineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine”. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog exclamă cu bucurie, în Imnurile iubirii dumnezeieşti: „Cine se va sătura de frumuseţea Ta nevăzută, cine se va umple de necuprinderea Ta?”

Aşa cum ne privesc astăzi, senini şi cu o bunătate ce ne dă curajul de a păşi pe aceleaşi valuri asemeni lor, Sfinţii sunt atât de frumoşi. Nu există nimic mai demn de condiţia umană ca frumuseţea interioară, îi auzim parcă murmurând şi Biserica le răspunde: „Bucură-te, tânărule, veselule și prea­fru­mosule!”, purtătorului de biruinţă, Mare Mucenic Gheorghe, „Bucură-te, frumusețe netrecătoare!”, înţeleptei Muceniţe Ecaterina. În ochii atâtor Sfinţi martiri se vădeşte frumuseţea lui Hristos de dragul Căruia rănile lor devin crini înmiresmaţi, iar inima noastră începe a cânta: „Un lucru cer de la Domnul şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului ca să privesc frumuseţea Domnului şi să mă minunez de Templul Lui” (Psalm 27:4).

 

Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee”, Brăila.