Frumuseţea şi liniştea care cheamă credincioşii
Mănăstirea Coteşti din judeţul Vrancea este unul din locurile ferite, unde credincioşii care parcurg drumul dintre Focşani şi Râmnicu Sărat adesea poposesc. Atraşi de farmecul mănăstirii liniştite, îngheţată în timp, care păstrează un pic din atmosfera unor vremuri trecute, ei mărturisesc că se vor întoarce ori de câte ori vor putea în acest loc, mulţumind lui Dumnezeu că l-au descoperit.
Mănăstirea Coteşti din Vrancea este închinată Sfintei Treimi, fiind printre puţinele lăcaşuri de rugăciune care au acest hram. Situat în loc înconjurat de pădure, văruit în alb, aşezământul monahal aşteaptă pe oricine este discret, tăcut şi cu minte de la Dumnezeu să guste din viaţa şi din darul lui. Istoricul mănăstirii ne arată că a fost ridicată de episcopul Ştefan al II-lea al Buzăului în anul 1720, fiind unul din multele lăcaşuri de rugăciune ridicate de acest neobosit ctitor şi bun chivernisitor al eparhiei de la curbura Carpaţilor. Episcopul Ştefan al II-lea a păstorit Eparhia Buzăului între 14 septembrie 1719 şi 8 ianuarie 1732. A fost ucenic al Sfântului Ierarh Teodosie de la Brazi, a cărui moştenire culturală a îmbogăţit-o prin tipărirea de cărţi de cult. În volumul „Episcopia Buzăului. O vatră de spiritualitate şi simţire românească“, părintele cărturar Gabriel Cocora spune că de numele acestui episcop se leagă înfiinţarea unei şcoli superioare în incinta Episcopiei Buzăului. Cronicarul Radu Popescu scrie: „Episcopiei Buzăului, Nicolae Mavrocordat Voievod i-au făcut milă ca să se ia din vinăriciul Buzăului în toţi anii câte 200. Şi aceşti bani au dat măria sa Nicolae Vodă poruncă să nu cheltuiască la alte trebi fără cât să facă şcoală grecească şi slavonească care s-au şi făcut îndată“. Se pare că buna credinţă a episcopului faţă de domnitorul Ţării Româneşti a atras aprecierea, stima, dar şi încrederea domnitorului Nicolae Mavrocordat şi ale altora, care i-au încredinţat multe ajutoare. Cu danii domneşti şi cu banii eparhiei, episcopul Ştefan a ridicat biserica Mănăstirii Coteşti. Biserica închinată Sfintei Treimi a fost construită în stil moldovenesc combinat cu elemente ale stilului muntenesc. Are forma de arcă fără contraforţi, cu zid masiv, gros de un metru. Catapeteasma a fost construită din zid, iar pronaosul este despărţit de naos prin doi pilaştri care susţin o arcadă. Pictura interioară a fost renovată în anul 1947, dar la ora actuală necesită lucrări importante de restaurare pentru a se conserva specificul ei. Ca particularitate, în pronaosul lăcaşului au fost pictate numai chipurile sfintelor cuvioase, iar în naos, chipurile sfinţilor cuvioşi. Acest lucru a fost considerat un indiciu important că mănăstirea a fost locuită în perioada de început de călugări. În exterior, lăcaşul de rugăciune este împărţit printr-un brâu median în două registre, având în partea superioară firide spaţioase şi ocniţe pictate. Peretele exterior din faţă are pictată icoana Sfintei Treimi. În faţa lăcaşului de rugăciune se află clopotniţa din zid masiv, ridicată pe o temelie adâncă de 4 metri sub care se află o tainiţă. În timpul Primului Război Mondial, arhiva mănăstirii a fost confiscată de trupele germane, precum şi clopotul principal, care era din 1859. Mănăstirea a devenit chinovie pentru maici după 1833, când ultimul stareţ, Dositei ieromonahul, a predat aşezământul unui grup de călugăriţe venite de la Schitul Bonteşti. În perioada comunistă, mănăstirea a fost închisă abuziv, cele 80 de monahii fiind risipite la începutul anilor 1960 pe la alte mănăstiri sau forţate să renunţe la călugărie. După 1990, mănăstirea a fost reactivată şi, prin strădania noii obşti de monahii, a revenit la vechea frumuseţe. Viaţa mănăstirească este de sine, monahiile locuind în case individuale risipite în jurul lăcaşului de rugăciune. Frumuseţea discretă, liniştea, pacea şi legătura istorică cu trecutul acestei mănăstiri o fac să fie iubită de credincioşi şi căutată ca un loc de reculegere şi regăsire de sine.