Gânduri la început de an şcolar
Începutul toamnei se asociază, mai peste tot, cu debutul unor parcursuri de formare. Ne putem întreba, desigur, cum s-a ajuns la o astfel de convenţie şi la o structură a anului şcolar care se mulează pe acelaşi cadraj temporal. De ce şcoala nu începe primăvara, ci la strânsul rodului, la „plinitul“ vremii? De ce s-a statornicit timpul maturizării, al coacerii, al culesului ca început de an sau de ciclu şcolar? De ce debutul „semănării“ cunoaşterii şi a spiritului coincide cu recoltarea roadelor? De ce timpul astronomic este punctat/fracturat/aureolat de un atare eveniment? Să reţinem doar faptul că debutul anului şcolar coincide cu începutul anului bisericesc, care se bazează pe tradiţia iudaică în conformitate cu care lumea a fost creată în septembrie.
Un astfel de moment devine nodal pentru fiecare persoană şi este reţinut ca atare în memoria noastră afectivă. Rememorăm, fiecare după puteri, imagini (ale mersului la şcoală), chipuri (ale celor care ne-au întâmpinat sau călăuzit primii paşi), mirosuri (ale caietelor, băncilor), atingeri tactile (ale uniformelor). Experienţe formative din familie devin palide în raport cu acest eveniment.
Prima zi de şcoală
Cei mai mulţi dintre noi nu ne aducem aminte de interacţiunile formative anterioare (cu părinţii, bunicii), dar, cu siguranţă, reţinem prima zi de şcoală. Dincolo de trăirile personale, se adaugă şi o practică socială, evidentă în ultimele decenii, care fixează şi „mitizează“ acest eveniment prin gesturi şi ceremonii corespunzătoare (poze, flori, invitaţi de vază, discursuri). Totul este organizat astfel încât să nu uităm această zi.
Începutul este resimţit diferit, cum este şi firesc, de cei care se raportează la şcoală. Pentru unii, prima zi de şcoală este o experienţă primă, unică, de intrare într-o instituţie de acest fel, în sala de clasă (elevii din prima clasă, părinţii care îşi aduc la şcoală întâiul copil). Este, desigur, o ocazie de cunoaştere a noilor colegi, de intrare într-o nouă ordine. Pentru alţii, e un moment de re-începere, de aliniere la ceea ce deja a mai fost (ne referim la copiii din clasele anterior formate). Pentru părinţi, e un prilej de rememorare, de duioase şi melancolice reîntoarceri în trecut. Sau de oarece grijă, dacă odraslele lor au ce le trebuie - de la cărţi sau rechizite şi până la profesori pricepuţi. Pentru dascăli, e încă o bornă temporară pe răbojul vieţii, o nouă etapă a devenirii profesionale, de continuare a lucrării educative sau de preluare a unei noi generaţii de elevi. Pentru cei cu responsabilităţi mai înalte, începutul de an e o ocazie de reafirmare sau întărire a unor crezuri, de regândire sau desenare a unor noi ţeluri, proiecte, strategii. Direct sau indirect, o populaţie destul de numeroasă devine afectată de începerea cursurilor şcolare (de la bunici, mătuşi etc. şi până la negustorii de uniforme sau materiale didactice etc.). Ciclicitatea şcolară imprimă anului calendaristic şi ritmului social un anumit relief care nu poate fi neglijat.
Lipseşte o strategie pe termen lung
Debutul acestui an, ca şi al celor trecuţi, stă sub semnul aşteptării, al interogaţiei, al unei demotivări, dacă nu blazări. Asistăm la o criză a învăţării, la o depreciere a interesului pentru actul formativ atât la nivelul educaţilor, cât şi al educatorilor. De ce să mai înveţi dacă modelele de succes în plan social nu concordă cu ceea ce se declamă (frumos) în sala de clasă? De ce să investeşti efort şi ani de sacrificiu când performanţa şcolară nu este valorizată sau fructificată în etapele care urmează? De ce să te mai străduieşti să acumulezi cunoaştere sau experienţă dacă valorile propuse sau induse în perimetrul şcolar nu îşi găsesc corelate sau materializări în lumea în care absolventul urmează să se integreze?
Apoi, lipsesc o strategie pe termen lung, o filosofie educaţională transpartinică, acceptată şi continuată dincolo de legislaturi sau echipe ministeriale, asumată normativ şi întrupată în practică. De asemenea, nu există un grad suficient de predictibilitate pentru a lucra în perspectiva unui viitor posibil (de pildă, în prezent nu se ştie de ce competenţe va fi nevoie peste cinci ani sau nu se cunoaşte care va fi formula de pregătire a cadrelor didactice începând cu anul viitor). Noutăţile care se anunţă vizează introducerea evaluărilor la finalul clasei a II-a, a IV-a, a VI-a şi a VIII-a. Nu este rău pentru sistem, chiar dacă va fi relativ stresant, la început, şi pentru elevi, şi pentru profesori. E important să avem o radiografie la zi în legătură cu nivelul performanţei. De asemenea, vom asista şi la lărgirea conţinuturilor, prin opţionale, la clasele primare („educaţie pentru societate“, „educaţie financiară“, „filosofia pentru copii“), chiar dacă noul cadru de referinţă nu este încă aprobat, iar arhitectura curriculară este mai mult „peticită“, decât structurată organic, vizionar, pe bază de valori clare, explicite. Alte schimbări vor fi determinate de actuala lege a educaţiei care nu se ştie exact dacă rămâne aşa cum este sau (prin unele articole) va suporta rectificări (până la urmă, clasa a IX-a rămâne la liceu sau trece la gimnaziu?).
Noi nu avem o problemă cu excepţia, ci cu normalitatea
Cu toate acestea, nu trebuie să disperăm. Evenimentul rămâne o sărbătoare chiar dacă nu se cunosc toate datele problemei. Sistemul funcţionează cât de cât normal nu atât pentru că mecanismul este bun sau arhitecţii acestuia sunt înţelepţi, ci datorită unui „reglaj fin“, asigurat de oamenii din sistem, de educatorii ce continuă să îşi facă datoria, acolo jos, în mod anonim, difuz, prin gesturi care nu se văd, nu se cuantifică, fără recompense pe măsură sau motivaţii aşteptate. Faţă de alte sisteme de învăţământ, profesorii noştri dispun de salarii care cu greu se pot compara cu cele ale colegilor lor din arealul european. Important este ceea ce se petrece la nivelul de jos, al practicilor curente.
Politicile şcolare sunt supuse precarităţilor de tot felul (voluntarisme, amatorisme, experimente, indeterminări etc.). Ceea ce este fiabil sau constant ţine mai degrabă de acţiunile curente, strict didactice. Sunt dascăli sau şcoli etalon, care pot sta alături de performanţe recunoscute în lume. Problema e că acestea sunt insulare şi ţin de eforturi personale, şi nu sunt datorate sau antrenate de sistem. Nu avem parte de o con-gregare a eforturilor, de o strategie care să unifice o creativitate ingenuă care se pierde, nefiind suficient fructificată, stimulată. Un învăţământ devine performant nu prin excepţii (vezi cazul olimpicilor), ci prin realizările mediane, normale. Noi nu avem o problemă cu excepţia, ci cu normalitatea.
Învăţarea devine autentică atunci când ştii ce dai mai departe, când ceea ce transmiţi este validat, închegat, „copt“. De aceea, poate, începutul cunoaşterii coincide cu toamna, cu maturizarea, cu momentul în care rodul devine evident, mizându-se pe valoarea „fructului“ ce este dăruit şi primit…