Gavvata

Eu cred că ea nu s-a născut din părinţi. Mai curând îmi vine a zice: s-a coborât dintr-o icoană veche. Scundă, cu fruntea mică, nu i se vedeau decât doi ochi mari, negri, mereu miraţi. Toată tinereţea şi-a petrecut-o lângă un leagăn mereu plin. O grijă necurmată şi oboseala unei vieţi în care nopţile dormite se numărau pe degete o ofiliseră cu mult înainte de vreme: „Când oi termina copiii ăştia de crescut, nu vreau decât să mă satur de somn şi, după aceea, pot să mor!” Mai târziu, unul dintre mulţii ei copii a ajuns preot, iar ea a socotit acest fapt ca o izbăvire şi o ajungere la cea mai înaltă culme. Din clipa când fiul ei a îmbrăcat reverenda, nu l-a mai strigat niciodată pe nume. De câte ori intra pe poartă, nu-l primea decât cu trei cuvinte: „Sărut mâna, părinte!”. Nici prin faţă nu i-a mai trecut, niciodată. Mergea în urma lui, la câţiva metri. Şi avea un pas atât de mărunt, că aproape fugea. Când a venit timpul să i se stingă cuvintele în gură, nu şi-a dat sufletul până nu i-a sărutat mâna: „Sărut mâna, părinte!”. S-au împlinit 14 ani de când nu mai este, dar fiul ei îi aude mereu pasul mărunt şi mereu întoarce capul să o vadă. Nici timpul nu a îndrăznit să se atingă de această rană. Cine ştie? Poate numai ţărâna, la timpul cuvenit, şi poate nu departe. Şi nu o chema decât Ioana.