George Enescu, un exilat de preţ la Paris

Un articol de: Daniela Șontică - 24 Mai 2021

Un capitol interesant din biografia lui George E­nes­cu (18 august 1881 - 4 mai 1955) a fost exilul la Paris. Poema română, Rapsodia română (1 şi 2), Oedip sunt doar câteva dintre compo­ziţiile care ne vin în minte când ne gândim la genialul nostru compozitor care a ales calea exilului în timpul unui turneu internaţional din 1946, când comunismul prelua puterea în România.

Muzicologul Viorel Cosma, care a scris nu mai puţin de 14 cărţi despre George Enescu, declara într-un interviu referitor la perioada de exil a acestuia: „Pentru el n-a fost o bucurie să plece, era foarte legat de locurile lui. Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru că se instaurase regimul comunist şi începuse să anticipeze dezastrul care va urma. Călătorise mult, stătuse de vorbă cu prieteni din Occident, care l-au pus în gardă. Şi Maruca Cantacuzino (soţia lui - n.r.) fusese sfătuită discret să se retragă, aristocraţia nu e deloc bine văzută de noii veniţi la putere. Decizia să emigreze au luat-o în 1946, în urma unei discuţii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul său, care i-a intermediat azilul politic în Statele Unite. Plecarea din ţară a fost pregătită în detaliu, după întoarcerea lui Enescu din turneul ţinut în URSS. Încă din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casă, împreună cu alte bunuri de valoare, semn că ştia că nu se mai întoarce. A plecat cu o viză de Statele Unite, acordată de Petru Groza şi cu pașaport diplomatic, cu drept de prelungire automată, îmbarcându-se într-un vapor la Constanţa” („Ultimele zile ale lui George Enescu”, Formula As, nr. 968/ 2011).

George Enescu avea teamă de zborul cu avionul, şi preferase toată viaţa să facă obositoarele călătorii prin Europa cu trenul. Nereuşind să se adapteze pe pământ american, după trei luni, s-a stabilit la Paris. În oraşul mult iubit de artişti, Enescu a trăit oferind lecţii de vioară şi compoziţie, ţinând conferinţe, concertând. Viaţa pariziană i s-a potrivit, era un om sociabil, care era bine primit şi se simţea bine în cercurile înal­te, avea maniere, era plăcut la vorbă. „Prietenii spun că avea des crize de melancolie. Locuia cu Maruca în Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai închiriase şi o vilă la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, o dată pe an, îşi invita prietenii. Era o casă mare, cu un pian în sala de muzică, cu pereţii încărcaţi de tablouri. Avea un Grigorescu, dar şi un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese în limba germană, cu cerneală aurie: Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cântat astăzi Bach, atât de divin, aşa cum îi doresc să fie cântat el, peste o sută de ani. Şi vorbea foarte mult despre Moldova lui natală, despre satul românesc, despre Amintirile din copilărie ale lui Creangă. A fost un patriot adevărat”, mai spunea Viorel Cosma.

A întreţinut o bogată corespondenţă cu muzicienii Mihail Jora şi Mihail Andricu, dar şi cu avocatul Romeo Drăghici, care se ocupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din România şi pe care, adesea, i le ducea personal la Paris. De asemenea, George Enescu avea o strânsă legătură cu alţi români stabiliţi la Paris.

În 1951 a intenţionat să vină în România. Autorităţile române îl invitaseră la Săptămâna Muzicii Româneşti, pentru a patrona evenimentul, ceea ce el a acceptat bucuros, dar a solicitat în acelaşi timp ca Academia Română să-i reprimească printre membrii ei pe Dimitrie Gusti şi Constantin Rădulescu Motru, care fuseseră epuraţi, excluşi din înaltul for, împreună cu alţi academicieni, în ­total 98. Enescu mai cerea ca Ministerul de Interne s-o elibereze din ­închisoare pe soţia compozitorului ­Mihail Jora. Dar comuniştii n-au acceptat aceste lucruri, iar marele compozitor român n-a mai ajuns în ţara natală.

Mormântul său se află în cimitirul Père Lachaise din Paris.