Gloria lui Norman Manea

În această vară, pe 19 iulie, scriitorul Norman Manea a împlinit trei sferturi de veac. Este o vârstă frumoasă, iar domnia sa are cu ce să se mândrească. Este cel mai cunoscut autor român de peste graniţă şi are şanse să fie nobelizat.

Sincer să fiu, nu ştiu în ce categorie să mă aşez. Sau rămân, cum mi-e felul, pe la mijloc. Nci nu pot să intru în tabăra celor care-l laudă zi-lumină, nici nu vreau să-l critic cu o asprime deplasată. Norman Manea este un exemplu de scriitor care a plecat din ţară acum mai bine de 25 de ani şi care, spre deosebire de alţii care s-au ratat sau pe care i-a înghiţit anonimatul, a făcut o carieră strălucită. "Plicul negru" Mi-l aduc aminte pe Norman Manea la o întâlnire a cenaclului "Junimea" de acum aproape trei decenii. Eram foarte tânăr şi credeam că tot ce zboară se mănâncă. Mă duceam din păcate într-un loc unde nu prea aveam ce căuta. Textualismul practicat cu osârdie de autorii de acolo, avându-l ca model pe regretatul Mircea Nedelciu şi ca teoretician vigilent pe Ion Bogdan Lefter, nu-mi pria. Îmbibat de lecturi din Mircea Eliade, E.M. Cioran şi Vasile Lovinescu, acel gen de literatură mi se părea sec şi schematic. Dar prezenţa lui Norman Manea contrazicea părerea pe care deja mi-o făcusem despre cenaclu. Domnia sa vorbea despre o literatură angajată în sens spiritual, vie, care să nu depindă de nişte clişee sau procedee. Era de fapt literatura în care credeam şi eu. Apoi i-am cumpărat o carte despre care se spunea în acel timp că este subversivă sau că are măcar nişte sâmburi de subversiune. Cartea se intitula "Plicul negru" şi într-o oarecare măsură îndreptăţea un asemenea tip de aşteptare. Nici nu am încheiat bine romanul, că am şi aflat despre autor că a plecat din ţară. A plecat cam în aceeaşi perioadă cu un alt autor român, Bujor Nedelcovici. Dacă nu mă înşel, sunt de o seamă, născuţi în acelaşi an. Am mai avut prilejul să scriu despre destinele literare divergente ale celor doi. În timp ce Norman Manea a înregistrat o ascensiune formdabilă, Bujor Nedelcovici, în ciuda unui start bun, prin traducerea în franceză a romanului său "Al doilea mesager", invitat de Monica Lovinescu la emisiunea ei, etc., a trecut apoi în umbră. La ora actuală, când amândoi serbează cei 75 de ani trăiţi pe acest pământ, distanţa care-i separă este uriaşă. "Spune-mi cum eşti situat ca să-ţi spun cât valorezi!" Despre Norman Manea nu se pronunţă elogios doar autori de aici, ci şi personalităţi străine de primă linie, cum ar fi Philip Roth şi Amos Oz. Este invitat la congrese şi simpozioane selecte, se bucură de onoruri pe continentul nord-american care în viaţa altuia nu ar veni nici în cinci sute de ani. Şi totuşi, cum memoria asta păcătoasă mă tot roade, dau timpul înapoi cu vreo două decenii, mă redistribui cu mintea şi cu trupul la începutul anilor â90 şi-l revăd pe Norman Manea. Ce a făcut domnia sa atunci? A scris în America un articol intitulat "Culpa fericită", articol tradus şi publicat la noi de revista "22". Despre ce era vorba în respectivul articol? Despre nimeni altcineva decât Mircea Eliade. Asupra marelui entuziasm post â89 care pusese stăpânire pe o ţară atât de blazată şi cârcotaşă ca România articolul domnului Manea venea ca un duş rece. Din îndepărtatul exil, scrutându-ne cu o privire tăios glacială, scriitorul român care pe atunci nu bănuia nici a zecea parte din gloria de care avea să aibă parte, ne atrăgea atenţia că entuziasmul nostru faţă de interbelic o fi cumva explicabil deoarece am scăpat de comunism, dar din alt punct de vedere este nesănătos întrucât riscăm să trecem cu vederea nişte culpe ale marilor noştri autori cu care dacă ne mândrim o facem deci în necunoştinţă de cauză. Evident, domnul Manea aducea în prim-plan erorile lui Mircea Eliade din tinereţe, când a făcut, aşa cum bine se ştie acum, publicistică prolegionară. Aceste texte aveau să fie culese de Mircea Handoca şi publicate separat în volum pentru ca toată lumea să înţeleagă cum au stat lucrurile pe atunci. Îndrăznesc să afirm că gloria ulterioară a lui Norman Manea are ca piatră de temelie acest articol. Domnia sa ne-a mustrat uşurel, ştiind însă că are în spate teribila forţă a corectitudinii politice care în marea ţară care deja îl adoptase funcţionează aproape ca un sistem legislativ. Am spus acestea doar din respect pentru firul istoriei. De atunci a trecut o groază de vreme. Acum, când vine în ţară, domnul Manea este primit cu mult fast şi autori, cititori, care mai de care, vin şi-i fac temenele, îi imploră autografe, vor să câştige încă un centimetru de apropiere faţă de maestru. Cărţile sale apar în condiţii de lux, sunt reeditate, reviste culturale de prestigiu îi dedică pagini întregi. Parcă mi se pare exagerată toată această curtoazie, dar nici nu pot fi de partea lui Alex Ştefănescu bunăoară, care îl socoteşte un autor mediocru. Am citit multe din cărţile sale, începând cu "Plicul negru" până la "Întoarcerea huliganului", şi le consider valoroase. Oricum, americanii nu te-ar lua în braţe dacă nu ai fi şi o valoare. Ţară a unor principii şi reguli severe, uneori absurde, dar preferabile până la urmă laxităţii de la noi, America oferă gazduire tuturor acelora care iubesc libertatea între anumite limite. Cred că Norman Manea este în primul rând beneficiarul unei situaţii şi situări, aceasta fiindcă în lumea de azi condiţia de scriitor nu mai are nici o legătură cu aceea de altădată. Scriitorul, ca să aibă succes, trebuie să fie bine situat. Opera nu mai este atât rezultatul vizionarismului inspirat, al unui talent magic sau al unei ferme poziţii etice. Despre aceasta din urmă ar trebui făcută o precizare. De exemplu, dacă eşti antifascist exprimi o poziţie etică, dar pentru ca aceasta să fie cu adevărat nobilă şi neumbrită de jumătăţi de măsură ai datoria să spui că şi comuniştii la vremea lor se declarau sus şi tare tot antifascişti. Uneori, tocmai această completare e uitată. Şi mai sunt şi alte adăugiri de acest tip trecute sub tăcere. Aşadar, opera acum nu mai este atât rezultatul calităţilor deja citate, cât al situării în lume. De aici putem trage o concluzie simplă: spune-mi cum eşti situat ca să-ţi spun cât valorezi! Şi evident urmează adagiul: vai vouă, marginalilor!