Grigore Alexandrescu, un poet al virtuţilor

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 04 Aprilie 2009

„Când citim în vechea carte a istoriei străbune/ Virtuţi mari, ilustre fapte ale naţiei române/ Care inimă stă rece? Care suflet nemişcat?/ Cine n-are dor să vadă ţara sa în fericire,/ Cu legi bune, cu legi drepte, în tărie şi-n unire/ Cultivând artele păcii pe al său pământ bogat?“ („Unirea principatelor“, p.89)

Grigore Alexandrescu (1810-1885) este un reprezentant de seamă al poeziei româneşti din secolul al XIX-lea. Astăzi, puţină lume îşi mai aminteşte de poetul visător, plin de dragoste pentru ţara sa, care ne-a lăsat, pe lângă volumele de poeme, şi multe fabule în versuri. Fiind un autor plin de îndemnuri calde la săvârşirea virtuţilor, am considerat că merită să fie în atenţia oricărui creştin. Grigore Alexandrescu s-a născut pe 22 februarie 1810 în Târgovişte. Tatăl său, Mihai Alexandrescu, ocupa importanta funcţie de vistiernic. Mama sa, Maria, era o femeie plină de bunătate, care i-a transmis aceste calităţi şi fiului ei. În oraşul Târgovişte s-au născut, totodată, Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Cârlova şi cunoaştem faptul că Alexandrescu a fost în relaţii foarte bune cu Vasile Cârlova. Vor învăţa împreună greacă veche şi neogreacă la şcoala dascălilor Rafail şi Mitilineu, aflată în oraşul natal. Alexandrescu avea o memorie fabuloasă, reuşind să înveţe pe de rost multe lucrări ale scriitorilor greci Anacreon, Sofocle şi Euripide. În jurul vârstei de 15 ani, tânărul Grigore rămâne orfan de ambii părinţi, fiind nevoit să meargă la Bucureşti, la un unchi de al său, părintele Ieremia. Aici stătea într-un beci, sub scara Mitropoliei, de unde avea acces la aproape 1.000 de volume din colecţia bisericească. Aici a citit enorm, printre lecturile sale numărându-se scrierile lui Xenofon, Tucidide şi Plutarh. În scurtă vreme s-a putut înscrie la o şcoală cu predare în limba franceză întemeiată de J. A. Vaillant, unde a uimit audienţa prin capacitatea fenomenală de retenţie a versurilor în greacă şi franceză. Armată şi literatură După o perioadă de timp petrecută la şcoala franceză, Alexandrescu se mută la cunoscutul Liceu „Sfântul Sava“, pentru a beneficia de cursurile unor profesori faimoşi precum Eufrosin Poteca şi Petrache Poenaru. Va veni aici însoţit de doi buni prieteni ai săi: C. A. Rosetti şi Ion Ghica. În casa lui Ghica îi cunoaşte pe fraţii Câmpineanu, pe Heliade Rădulescu şi, totodată, pe faimosul poet al vremii, Iancu Văcărescu. Fiind un spirit progresist, Alexandrescu decide să intre în armată, îmbinând eforturile literare cu cele ale noilor funcţii. La început a fost iuncher, apoi este avansat la rangul de praporcic. După demisia din funcţia militară, cunoaşte un succes major în administraţia lui Gheorghe Bibescu, ajungând în 1844 paharnic. După Revoluţia din 1848, este înlăturat pentru o vreme din administraţie, dar reuşeşte să îşi câştige, treptat, o parte din vechile drepturi. Alexandrescu a fost extrem de încântat de reuşita Unirii Principatelor, susţinând o adevărată campanie în favoarea ei pe plan literar. Din nefericire, nu a apucat să se bucure prea mult de acest succes politic al românilor. Decăderea Odată cu noua administraţie, Alexandrescu capătă un rol politic semnificativ, fiind membru al Comisiei Centrale însărcinate cu Unirea legislativă a Principatelor. Aici o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Raluca Stamatin, cu care se va căsători în 1860, la câteva luni de la prima întâlnire. 1860 a fost un an-cheie în viaţa lui Alexandrescu. Se căsătorise, fusese proaspăt numit într-o funcţie importantă, dar suferă o cădere nervoasă puternică şi este nevoit să se retragă din orice proiect pentru o lungă perioadă de timp. Deşi primeşte o pensie viageră, începând cu 1864 veniturile îi sunt drastic diminuate prin eliminarea sa din orice funcţie administrativă. Încercările sale literare nu mai sunt la înălţimea celor de dinainte, şi poetul cade în dizgraţie şi uitare. Moartea sa, petrecută pe 25 noiembrie 1885, trece aproape neobservată. Este petrecut pe ultimul drum într-un dric sărac, deşi îi fuseseră votate funeralii naţionale. Ion Ghica, bunul său prieten, aflat în cortegiul funerar, deplânge nerecunoştinţa oamenilor şi face comparaţie între înmormântarea sărăcăcioasă a poetului şi cea plină de fast a unui boier de seamă, fost ministru, care se petrecea în aceeaşi zi. Aflat la Paris, Vasile Alecsandri îi scrie unui prieten aceste cuvinte dureroase: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult (căci el era mort de mulţi ani), cât m-a mâhnit nepăsarea generaţiei actuale în privinţa lui şi uitarea în care a căzut numele lui, odinioară strălucit“. Mormintele eroilor Grigore Alexandrescu a fost un poet al istoriei poporului român, dar, totodată, şi al unor evenimente în care au fost implicate armatele greceşti. În scurte precizări a amintit de marile bătălii ale acestui neam, pe care le-a cunoscut foarte bine din relatările clasicilor greci pe care i-a lecturat în adolescenţă. Astfel, o poezie emblematică pentru conlucrarea, împotriva regimului otoman, dintre români şi greci este „Mormintele (la Drăgăşani)“. Aici, Grigore Alexandrescu ne vorbeşte despre înfrângerea suferită în 1821 de corpurile comune de armată în faţa oastei otomane. Liniştea mormintelor eroilor din acea bătălie îi inspiră această creaţie deosebită. „Când vizitam odată locaşurile sfinte,/ Măreţe suvenire din vremi ce-au încetat,/ Eu mă oprii pe valea bogată în morminte,/ Unde atâţi războinici ai Greciei slăvite/ Strigarea libertăţii întâi au înălţat./ Ziua de mult trecuse: natura obosită.../ Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai uşor vânt;/ Nimic viu: eram singur în lumea adormită,/ Şi stelele deasupra pe lunca părăsită/ Luceau ca nişte candeli aprinse pe-un mormânt./ Din vreme-n vreme numai, de dincolo de dealuri/ Părea c-auz un sunet, un vuiet depărtat,/ Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri,/ Sau ca ale mulţimii întărâtate valuri,/ Când din robie scapă un neam împovărat./ Şi ochii-mi s-aţintiră pe semnul mântuinţei/ Ce singur se înalţă în locul de suspin,/ Protector al durerii, nădejde-a suferinţei,/ Labarum vechi al luptei, simbol al biruinţei,/ Prin care-a-nvins barbarii creştinul Constantin.“ Simbolul la care se referă aici poetul nu este altul decât Crucea. Chiar dacă au fost învinşi, onoarea celor care s-au jertfit a rămas nepătată. Scris şi virtute În lumea modernă a poeziei şi prozei, lucrurile nu stau mai rău decât stăteau în trecut. Cărţile bune sunt la fel de rare, iar subiectele, din ce în ce mai puţin folositoare. Mulţi afirmă că astăzi avem de-a face cu o adevărată pornire spre crearea de literatură de slabă calitate, dar nu este adevărat. Această direcţie a existat dintotdeauna. Aşa cum spunea un scriitor francez, avem nevoie de 10.000 de sculptori slabi pentru a creşte unul genial. Şi în literatură este, poate, la fel, deşi, privind maculatura de astăzi, credem că această cifră este încă moderată. Grigore Alexandrescu ne-a atras atenţia asupra unui alt pericol: nerespectarea principiilor existente în cărţile bune. Înainte de a ne plânge de existenţa literaturii slabe, trebuie să ne gândim cât o respectăm pe cea de calitate. „M-aş mângâia d-aceasta, când aş vedea că, poate,/ Prin scrieri vom preface năravuri desfrânate;/ Atunci, lăsând odihna, pentru al multor bine,/ Aş zice şi aş face cât spânzură de mine./ Acum însă ce iese, de-oi alerga prin casă,/ De m-oi lovi de-un scaun, de sobă şi de masă,/ Ca să arăt în versuri, în rânduri măsurate,/ Că cinstea şi virtutea sunt lucruri lăudate,/ Că numai fapta bună este izvor de bine,/ Iar cea rea îşi aduce pedeapsa ei cu sine?/ Astea sunt prea frumoase şi bune pe hârtie,/ Cine însă le-ascultă sau va ca să le ştie?/ De când lumea e lume, ce carte omenească/ Putu de fapte rele pe oameni să oprească,/ Tiranilor să-nsufle a patriei iubire,/ Pe cei fără de suflet să-i facă cu simţire,/ Pe hoţi să-i îndemneze cu cinste să trăiască,/ Şi câţi judec norocul să nu-l năpăstuiască?/ Cânte lupii şi urşii în pilde cât le place/ Omu-şi caută treaba şi tot ce-a-nvăţat face./ Poveţele sunt vorbe, dar fapta e departe;/ Şi prea puţini urmează moralul dintr-o carte“ (Epistolă D.V.II, p.113) Dacă suntem iubitori de cultură să fim şi iubitori de virtute, fiindcă, altfel, nu vom reuşi decât să dobândim cunoştinţe fără a reuşi să creştem duhovniceşte. Acesta este sfatul lui Grigore Alexandrescu pentru fiecare dintre noi. (sursa: Grigore Alexandrescu, Poezii. Proză, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1985)