Iadul îndoielii

Orice drum devine mai uşor atunci când îţi dai seama că ai parcurs mai mult de jumătate din el. Aşa sunt creştinii în Duminica a IV-a din Postul cel Mare, căci fiecare dintre ei priveşte spre noaptea Învierii precum spre capătul drumului lor spiritual. Popasul acesta este un fericit prilej să pricepem, o dată în plus, echilibrul şi delicateţea care se cer în vieţuirea creştină. Şi observăm acest lucru în ambele Sfinte Evanghelii citite astăzi: prezentarea poruncilor dumnezeieşti în chipul unor fericiri, şi nu a unor corvoade imposibile (Matei IV, 25 şi V, 3-12), şi împlinirea rugăminţii unui tată ros de îndoială (Marcu IX, 17-32). Ba, mai mult, în ziua aceasta ne amintim de unul dintre marii nevoitori şi părinţi duhovniceşti ai Bisericii, Sfântul Ioan Scărarul (prăznuit şi la 30 martie), cel care, în lucrarea sa fundamentală, „Scara paradisului“, a exprimat dumnezeieşte faptul că urcuşul spre Creator este condiţionat de efort personal, răbdare şi perseverenţă.

Desigur, sfaturile evanghelice le primim de multe ori cu inima deschisă, le acceptăm ca perfecte şi tânjim după împlinirea lor. Chiar şi treptele puse în faţă de „Scara“ Sfântului Ioan ni se par fascinante şi ne-am dori să ne avântăm spre ele. Dar, oare, respectarea Fericirilor şi nevoinţele ascetice nu îşi au declicul în rezolvarea paradoxului tatălui lunaticului? „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele“ (v. 24). Crede sau nu crede? Dacă nu crede, de ce mai spune că nu crede? Nu are nevoie de o minune? De ce nu tace? Poate că ne întrebăm lucrurile acestea. Pentru că opinăm că acest părinte doborât de durere şi întărit doar de dorinţa de a-şi vedea fiul vindecat ne este foarte apropiat. Cunoaştem, mulţi dintre noi, ce chinuitoare este îndoiala. Ne frământă când nu ştim lucruri minore, rezultatul unui examen, oglindirea sentimentelor cuiva drag, neîncrederea în forţele proprii sau câte şi mai câte. Dar a te îndoi de existenţa şi puterea lui Dumnezeu? Cât de mare este drama acestor suflete? Ne răspundem fiecare dintre noi, cei care, pentru o clipă sau pentru nopţi şi zile de-a rândul, căutăm să dezlegăm labirintul interior ce ne chinuie. Căci îndoiala asta face: întâi chinuie. Desigur, poţi desluşi misterul la final şi să mulţumeşti pentru clipele de şovăială, ca pentru unele ce au pecetluit credinţa ta. Dar nu se uită niciodată că îndoiala e grea. În toate aspectele umilei noastre vieţi pământeşti. Aşadar, nefericitul părinte este „icoana“ noastră, a celor ce, peste timp, şovăim, ne zbatem, suferim. Dar dacă tot ne asemănăm cu el, să luăm şi exemplul său. Omul a fost sincer, şi-a mărturisit îndoiala, ca unul ce, zdrobit de durere şi dubii, ar fi dorit să iasă la lumină. El cerea vindecarea fiului, dar a primit şi vindecarea sa. Tămăduirea îndoielilor este una dintre marile binefaceri dăruite de Dumnezeu. Încredinţat de prezenţa Sa reală şi de puterea Sa infinită în viaţa noastră, nimic nu ni se mai pare imposibil de depăşit. Cu El alături, miracolul înseamnă actualitate, înseamnă expedierea intensă a sentimentului de permanentă descoperire a milei lui Dumnezeu în lume, în noi. Nu vindecarea lunaticului era în această duminică esenţială, ci izbăvirea din iadul incertitudinilor. Prima treaptă: strigătul smerit către Dumnezeu, udat de lacrimile pocăinţei: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Sunt slab, Părinte, apucă-mi mâna şi trage-mă spre Tine! Am greşit, Tată, iartă-mă încă o dată!