Iaşii dispărutelor biserici

Iaşul este capitala culturii. Un oraş al marilor iubiri, al marilor idei, al Marii Uniri. 

 

Un oraş al primului spectacol de teatru în limba română, al primului orologiu din Ţările Române şi al primelor pagini tipărite în limba română. 

 

Al primului Abecedar, al primului muzeu memorial şi al primului Muzeu de Istorie Naturală. Un cumul de clădiri, dar şi o construcţie spirituală şi culturală. 

 

„Iaşul e o mare istorie a poporului român. Acolo, aproape orice loc este un loc istoric. Ce n-aş da să mai vin încă o dată în Iaşi, în această vatră de lumină românească“, scria Lucian Blaga, în prima jumătate a secolului al XX-lea.

 

Oraşul a fost atestat documentar, pentru prima dată, în 1408 - într-un act emis la Curtea Domnească a lui Alexandru cel Bun. Urmele sunt încă prezente şi continuă să evoce importanţa rolului pe care l-a avut în istoria Ţărilor Române. Multe se pot spune despre Iaşi. În acest context, nu putem omite faptul că Iaşul este o cetate spirituală - un spaţiu în care sfinţenia se întâlneşte la tot pasul.

 

Paul Beke, călător străin în secolul al XVII-lea, spunea că toată podoaba oraşului Iaşi este mulţimea bisericilor. Tocmai de aceea, cândva, capitala Moldovei a căpătat denumirea de „oraşul cu o sută de biserici“. 

 

De ce o sută de biserici? Pentru că aproape fiecare domnitor a voit să-şi aducă jertfa sa, prin a ridica un altar lui Dumnezeu. Şi, nu doar domnitorii, ci şi marile familii boiereşti şi breslele de meseriaşi au ctitorit biserici. Astfel, există în Iaşi chiar şi o biserică a „calicilor oraşului“ - cei mai săraci oameni ai vremii.

 

Astăzi, numărăm în Iaşi 71 de biserici după ce, în anul 1989, mai erau în folosinţă doar 43. Ce s-a întâmplat cu restul - de până la o sută - aşa cum le numărau călătorii străini şi le mărturisesc documentele istorice?

Dintele vremii, incendiile, sistematizarea oraşului, vicisitudinile istoriei, voinţa unor oameni, toate au făcut ca noi, astăzi, să nu ne mai putem bucura de multe dintre sfintele biserici. Expediţiile tătarilor, polonezilor sau cazacilor au adus incendii cu efecte devastatoare, în condiţiile în care majoritatea clădirilor erau ridicate din lemn.

 

După jaful din anul 1650, oraşul a trecut printr-un alt mare incendiu, provocat de polonezi, în 1686. Un altul a fost în anul 1723. Focul a izbucnit de la o casă învecinată cu Biserica „Sfântul Dumitru“ - Balş şi, în puţin timp, nu a mai rămas aproape nimic din capitala Moldovei. Istoria a poreclit chiar şi un domnitor după incendiile din acea vreme. Alexandru Mavrocordat a fost numit Pârlea Vodă pentru că, acolo unde se ducea el, construcţia lua foc. După ce a ars Palatul Domnesc, s-a mutat în reşedinţa mitropolitului - care, la scurt timp, a ars. Apoi, a mers la Mănăstirea Galata, ale cărei case egumeneşti au luat şi ele foc. 

 

Deşi multe biserici au dispărut fizic, ele au rămas în conştiinţa locuitorilor. Astăzi, mulţi bunici povestesc nepoţilor despre Iaşul dispărutelor biserici. Aşa cum le ţin ei minte. Şi, nu sunt puţine. O listă aproximativă ar cuprinde Biserica Stratenia, Biserica de pe poartă, Biserica Doamnei, Sfânta Vineri, Mănăstirea Dancu, Sfântul Ilie, Sfinţii Voievozi Rufeni, Sfântul Neculai cel Sărac, Sfântul Neculai din Iarmaroc, Biserica Răzoarei, la care se adaugă paraclisele de la Curtea Domnească şi Palatul Roznovanu. 

 

Intenţionăm ca, în puţine rânduri, să le descoperim, treptat, pe fiecare. Atât cât ne-au permis amintirile contemporanilor. Începem serialul bisericilor dispărute cu Biserica Stratenia.

Iaşul a devenit capitală în sensul deplin al cuvântului, nu după mutarea domnului Lăpuşneanu, ci după stabilirea scaunului mitropolitan aici, în anul 1564. Pentru început, rolul de catedrală mitropolitană l-a avut biserica voievodală a Sfântului Nicolae. Însă, documentele vremii pomenesc şi despre o altă biserică - în care slujeau mitropoliţii ţării. Pentru că cea domnească era în coasta palatului, loc zgomotos şi nu întotdeauna moral, ierarhii s-au mutat la Biserica Albă, aşezată chiar pe locul în care se află astăzi măreaţa Catedrală mitropolitană.

 

În timpul domniei lui Gheorghe Duca, această ctitorie se afla în ruină. Anastasia, soţia domnitorului, a rezidit-o şi a înfrumuseţat-o, dându-i hramul Întâmpinării Domnului sau Stratenia. Înainte de a o finaliza, Gheorghe Duca a fost mazilit şi chemat la Istanbul, unde a şi murit. Însă, doamna Anastasia s-a întors la Iaşi. Ea a răscumpărat mai multe case şi proprietăţi din jurul bisericii, în memoria soţului ei.

 

Istoria consemnează Biserica Stratenia ca fiind zidită şi împodobită cu piatră ornamentală, un precedent pentru veşmântul Bisericii „Trei Ierarhi“. Deşi majoritatea specialiştilor caută originea acestui stil arhitectonic departe, în Orientul Arab sau în Armenia, credem că adevăratul model a fost foarte aproape. 

 

Chiar dacă în anul 1761 s-a construit o nouă catedrală, sub ocrotirea Sfântului Gheorghe, Stratenia a continuat să existe. Mitropolitul Iacob Stamate a refăcut-o, închinându-i mai multe moşii. În casele donate de către doamna Anastasia Duca a fost înfiinţată prima tipografie românească din Iaşi, unde s-a tipărit şi primul Abecedar românesc. 

 

După anul 1766, biserica Stratenia a devenit paraclis pentru elevii Academiei şi a fost reorganizată de către domnitorul Grigorie Alexandru Ghica Vodă. Singura descriere ce se păstrează despre ea şi despre celelalte acareturi o avem de la Andreeas Wolf, medicul mitropolitului Iacob Stamati: „Biserica Stratenia se află aşezată între podul principal, care duce la vechiul Palat şi aşa numită mlaştină a Bahluiului. Este înconjurată cu un zid rotund, la care pe dinăuntru se află câteva odăi mici, pentru secretari, diaconi, slugi şi alte trebuinţe canonice. Intrarea se află pe o întindere mică de la podul principal, înspre miazăzi, sub un turn jos. Ceva mai în stânga se află casa de locuinţă a Mitropolitului, pe care repausatul Iacob a ridicat-o din ruina Mavrocordaţilor, reconstruindu-o din temelie“.

În vremea domniei lui Ioniţă Sandu Sturdza a avut loc un cutremur care a avariat biserica Stratenia. În următorul an, aceasta a trecut şi printr-un incendiu devastator. N-au lipsit nici prădările tătarilor sau ale cazacilor. În 1883, Veniamin Costachi a găsit-o într-o stare jalnică.

 

Mitropolitul, nou înscăunat, gândea construirea unei catedrale demne pentru capitala unei ţări. În acest context, se propunea jertfirea Bisericii Stratenia care, după îndelungi discuţii între domnitor, mitropolit şi boierii divanului, a fost dărâmată.

 

Domnitorul a semnat un hrisov la 8 august 1826 prin care se hotăra dărâmarea Bisericii Stratenia şi începutul lucrărilor pentru noua catedrală, rugând printr-un decret public „ca toată suflarea să contribuie după putinţa fiecăruia, spre a se clădi o Mitropolie nouă şi încăpătoare, căci cea veche era mică şi ruinată“. Domnul Ioniţă Sturdza a deschis el însuşi lista donatorilor, dăruind suma de 83.995 lei, atât cât se estima a fi jumătate din costul construcţiei. 

 

Oamenii epocii au vorbit despre blestemul Bisericii Stratenia. La puţin timp de la emiterea hrisovului şi dărâmarea bisericii, ruşii au intrat în Moldova, iar Ioniţă Sturdza a fost nevoit să lase tronul, luând cu sine şi banii promişi catedralei. Din anul 1828 şi până în 1834, în locul fostei ctitorii a existat o imensă groapă, care la venirea ploilor se umplea de apă - fiind sursa noroiului şi a bolilor din centrul capitalei. Spun contemporanii că blestemul a dăinuit şi după 1834, când Mihail Grigorie Sturdza a reuşit să înceapă construcţia. 

 

În anul 1839, totul era aproape gata, cu excepţia unor finisaje şi adăugarea unor podoabe. Dar, din pricina unor calcule arhitectonice greşite, cupola cea mare a noii construcţii a căzut. Zidurile au fost fisurate de sus până jos, întreaga clădire ameninţând să se dărâme. 

 

A rămas o ruină timp de 48 de ani, atunci când un bătrânel sfânt, mitropolitul Iosif Naniescu, s-a încumetat să o reclădească, aşa cum o avem până astăzi. (Nicolae Pintilie)