Icoana Pogorârii Sfântului Duh

Istoria icoanei Cincizecimii este legată de cea a sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt. Să urmărim evoluţia acestei compoziţii, care redă evenimentul dumnezeiesc al revărsării Duhului Sfânt peste Apostoli şi peste întreaga Biserică, la cincizeci de zile după Învierea Domnului.

Una dintre primele reprezentări ale acestei icoane Înălţare-Cincizecime se găseşte pe un flacon din secolul al VI-lea, păstrată la Monza. În registrul inferior, se văd Apostolii cu Maica Domnului în centru, iar deasupra, Domnul şezând pe tronul slavei, în mandorla ridicată de patru îngeri. Un element particular în această imagine este mâna lui Dumnezeu larg deschisă, înconjurată de raze de lumină care pleacă din tron şi se îndreaptă spre grupurile de Apostoli. Sub mână, apare Porumbelul, motiv existent la acea dată şi preluat din iconografia Botezului. Ideea este clară: Dumnezeu-Tatăl (simbolizat prin mâna deschisă) este Cel care trimite Apostolilor pe porumbelul-Sfântul Duh; iar acest eveniment este posibil prin înălţarea Fiului la Tatăl. Cea dintâi scenă a Pogorârii Sfântului Duh redată separat de cea a Înălţării este în evangheliarul palestinian „Rabula“, care datează din 586. Ea se şi aseamănă cu icoana Cincizecime-Înălţare, cu deosebirea că aici lipseşte registrul superior al Înălţării lui Hristos, rămânând doar Apostolii cu Fecioara Maria. Deasupra fiecăruia stau limbi de foc, coborâte parcă de la porumbelul alb aflat în partea de sus a imaginii. Maica Domnului, înlocuită de Sfântul Duh Treptat, schema reprezentării Cincizecimii de tip „Rabula“ este înlocuită de alta, mai potrivită din punct de vedere teologic, aceea a soborului celor doisprezece Apostoli, fără Fecioara Maria. Cea mai veche icoană a Cincizecimii în care nu este prezentă Fecioara datează din secolul al VII-lea şi se găseşte la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“ din Sinai. Este vorba, de fapt, un fragment dintr-o icoană care cuprinde Naşterea, Înălţarea Domnului şi Cincizecimea. În fragmentul care ne interesează, Apostolii sunt înfăţişaţi şezând în două grupe. Sub Hristos, de la care pornesc douăsprezece raze către Apostoli, chiar în centru, este pictat Porumbelul. Am putea spune că locul central al Născătoarei de Dumnezeu îl primeşte Sfântul Duh. În alte variante ale acestei scene, deasupra Apostolilor, în locul lui Hristos, de la care coboară raze către ucenici, apare reprezentarea simbolică a Sfintei Treimi printr-un tron - simbol al Tatălui, pe care stă Evanghelia - simbolul Fiului şi Porumbelul - Sfântul Duh. Dar ce este comun acestor scene care vor deveni canonice pentru iconografia Cincizecimii este faptul că nici unul dintre Apostoli nu este situat în mijloc. De cele mai multe ori, spaţiul liber dintre ei este evident. Pavel, aşezat între Apostoli Redarea celor doisprezece într-un semicerc, în maniera perspectivei inversate, în care personajele mai îndepărtate de privitor stau mai sus, este, de fapt, imaginea antică sub care erau înfăţişate portretele colective sau scenele de învăţătură. Ele reuneau personaje aşezate în semicerc într-o exedră sau absidă, poeţi, înţelepţi, doctori etc., care aveau în centru pe maestrul sau conducătorul lor. Iconografia creştină a preluat motivul în scena lui Hristos „Didaskalos“, care îi învaţă pe cei doisprezece ucenici. Un exemplu cunoscut este relieful în fildeş de la Dijon, sec. al V-lea. Un element surprinzător pe care îl descoperim aici, dar şi în aproape toate scenele în care apar cei doisprezece Apostoli (Înălţarea, Cincizecimea) este prezenţa de-a dreapta lui Hristos a Apostolului Pavel. Sfântul Duh este un alt didaskalos care, nu numai că le-a amintit ucenicilor cele predicate de Hristos, ci îi şi învaţă tot adevărul. Dar pentru ca Mângâietorul să vină, era nevoie ca Hristos să plece către Tatăl (Ioan 16, 7), cu alte cuvinte locul dintre cei doisprezece să rămână gol, dar umplut de prezenţa nevăzută a Duhului, manifestată la Rusalii doar printr-un vuiet şi prin limbile ca de foc (Fapte 2, 2-3). Locul dintre Apostoli trebuie să rămână mereu gol; cine îl ocupă uzurpă supremaţia Sfântului Duh între Apostoli, în lume. „Acesta nu este doar un element necesar în icoana ortodoxă a Pogorârii Sfântului Duh, dar el pare să constituie cheia indispensabilă a unei înţelegeri corecte a conţinutului acestei icoane“ (N. Ozolin). Nevoia de a exprima ecumenicitatea învăţăturii apostolice Evenimentul din ziua Cincizecimii nu întemeiază doar Biserica, ci şi revelează însuşirile fundamentale ale ei: revelaţia plenară a Sfintei Treimi, prezenţa lui Hristos în Duhul Sfânt, universalismul predicii apostolice către toate neamurile şi unitatea lor în Biserică. Urmarea minunată a coborârii Duhului Sfânt peste Apostoli a fost aceea că fiecare dintre cei adunaţi acolo „dintre toate neamurile care sunt sub cer, (...) îi auzea pe ei vorbind în limba sa“ (Fapte 2, 5-6). Aceasta este, de fapt, universalitatea mântuirii. În legătură cu nevoia Bisericii de a exprima în pictură ecumenicitatea învăţăturii apostolice, începând cu secolele X-XI, se dezvoltă o nouă formulă iconografică. În cupolele bisericilor „Sfânta Sofia“ din Constantinopol, „Hosios Loukas“ din Grecia sau „San Marco“ din Veneţia, unde este reprezentată Cincizecimea, apar, sub tronurile celor doisprezece Apostoli, personaje care corespund celor şaisprezece neamuri menţionate în Faptele Apostolilor, la Pogorârea Sfântului Duh. Un pas mai departe în redarea acestui universalism al Bisericii este gruparea „neamurilor“ în interiorul spaţiului în formă de potcoavă, creat de dispunerea semicirculară a Apostolilor. Grupul de persoane care umple spaţiul respectiv variază. Apar, uneori, familii de popoare sau doar cuplul împărat-barbar, ştiut fiind faptul că împăratul bizantin avea şi funcţia unui apostol al Evangheliei. Mai mult decât atât, figura împăratului sau a neamurilor ajunge să fie înlocuită treptat de Lumea personificată sub chipul unui bătrân rege - în limba greacă substantivul „lume“ este de gen masculin - care ţine în mâini un ştergar cu doisprezece suluri, ca semn al predicii apostolice răspândite în întreaga lume. Această sublimare se petrece în momentul destrămării şi căderii Imperiului Bizantin sub turci. În ultimul secol al existenţei sale, Bizanţul nemaifiind decât un stat mărunt, Biserica se străduieşte să înlocuiască universalismul politic - care nu mai avea de acum valoarea de odinioară - cu universalismul Ortodoxiei. Această transmutaţie se petrece chiar în timpul controversei şi a afirmării învăţăturii isihaste din secolul al XIV-lea. „Semnificaţia mântuirii «neamurilor» îşi găseşte aici ultima aprofundare; în locul «triburilor» şi al «graiurilor», în locul împăratului şi al barbarului, isihaştii încep să reprezinte (în mod alegoric) cosmosul, lumea întreagă, şi, prin aceasta, ei afirmă chiar dimensiunea cosmică a Cincizecimii“ (N. Ozolin). Dogma Bisericii, în icoana Cincizecimii În concluzie, nu numai Simbolul credinţei ne transmite adevărul dogmatic al învăţăturii Bisericii creştine, ci şi icoana Cincizecimii. Biserica este una: Apostolii sunt grupaţi aproape într-un corp comun, la fel ca şi razele Duhului Sfânt care vin de sus, dintr-un singur izvor; sfinţenia Bisericii se vede în icoană, pentru că ea redă prezenţa Sfinţitorului ei, a Duhului Sfânt, pogorât în chipul flăcărilor peste fiecare Apostol; sobornicitatea Bisericii este redată întâi prin introducerea Sfântului Pavel în rândul Apostolilor la Cincizecime şi, mai târziu, prin redarea neamurilor sau a regelui Cosmos; apostolicitatea este o evidenţă. Chiar dacă numele Apostolilor diferă de la o reprezentare la alta, apărând uneori şi Evangheliştii, numărul doisprezece rămâne constant, fiind numărul simbolic al plenitudinii Bisericii.