Icoane şi samarineni
În actualul cadru al universului ortodox, destul de strâmt în temporalitatea sa, şi în faţa unor creştini mai puţin catehizaţi, strădania de a mai vorbi despre icoane şi despre rostul lor ar putea părea uşor plictisitoare, dacă nu chiar inutil prin redundanţa demersului.
Icoanele reprezintă realităţi constitutive ale vieţii Bisericii şi a bisericilor deopotrivă, prezenţe necesare şi habituale care riscă, din pricina unei lipse de trezvie iconică ce nu mai ia seama la adevărata lor menire, să fie tratate asemenea altor „obiecte“ similare din cadrul respectivelor spaţii liturgice - de regulă purtătoare ale unei istorii măreţe şi ale unor numere de inventar pe măsură.
Dorinţa de a le salva de la distrugerea provocată de cauze naturale şi/sau antropice a condus firesc către scoaterea lor din mediul distructiv şi strângerea în adesea impresionante colecţii sau muzee, prezente în mănăstiri sau alte arii spirituale. Numai că iniţiativa de a le aduce laolaltă nu se poate încheia aici, întrucât starea precară a icoanelor, prezentând diverse etape de degradare, necesită conservarea şi restaurarea lor.
După cum dictează economia vremilor actuale, fondurile existente nu permit realizarea integrală a acestui deziderat, motiv pentru care indicată ar fi scoaterea lor din uitare prin propunerea ca ele să fie „înfiate“ (una sau mai multe) de către o parohie sau de unul-doi creştini milostivi şi doritori de a sprijini financiar acţiunea de restaurare a lor.
Această iniţiativă duce firesc cu gândul către Parabola samarineanului milostiv, interpretată în tradiţionala cheie filantropică, de ajutorare a aproapelui, fratele cel însetat şi flămând, gol şi lipsit de multe din bunurile de care noi ne bucurăm, dar în care aproapele capătă variate valenţe. Răspunsul dat de Mântuitorul învăţătorului de lege a subliniat necesitatea lărgirii sferei de percepere a aproapelui, el încetând de a fi doar cel din casa sau din neamul său, ci orice făptură umană ce are nevoie de ajutor (Lc. 10, 25-30).
Dacă, în genere, aproapele este identificat cu oricare fiinţă vie, indiferent de apartenenţa naţională, în cazul de faţă, el ar putea fi oricare dintre icoanele aflate în cadrul colecţiilor şi care, atacate de tâlharii neglijenţei, răutăţii, ignoranţei, dar şi comodităţii, zac nu pe drumul ce cobora de la Ierusalim la Ierihon, ci undeva mult mai aproape, în colecţia amintită.
Din pilda samarineanului milostiv vedem că cel rănit şi care zăcea aproape mort ar fi putut beneficia nu de unul, ci de două ajutoare nesperate, preotul şi levitul (Lc. 10, 31-32). Cu toate că cei doi ar fi fost obligaţi, prin statutul lor, să-l ajute pe cel căzut, totuşi, în cazul preotului şi levitului care au trecut pe cale fără a-l băga în seamă pe cel rănit, ar fi viabile varii scuze, pe când în cazul icoanelor amintite argumentul suprem este cu totul aparte.
De regulă, în cazul unor obiecte de patrimoniu, intervine legislaţia care încearcă să precizeze şi să reglementeze scara valorilor, în vederea evitării încălcării unor norme universal valabile în mediile muzeale şi colecţionare - deşi, după cum se constată, ea este adesea ignorată şi încălcată, explicaţia ieşind din cadrul destul de strâmt al înşiruirii mecanice a unor articole cu caracter punitiv. Ceea ce poate motiva o acţiune sau alta iese de sub incidenţa legii scrise, oficiale, înscriindu-se în legea iubirii, promovată constant de către toţi, în toate momentele vieţii şi în toate domeniile vieţii creştine, lege obligatorie, singurul amendament posibil fiind cel al extinderii ei către toate făpturile - către cele însufleţite dar şi către cele neînsufleţite, către cele personale, dar şi către cele aflate în proprietatea altora.
În parabola amintită, cel căzut pe cale nu striga şi nu cerea ajutor cu glas tare, dar însuşi modul în care se prezenta, gol, rănit şi aproape mort, putea constitui un strigăt de ajutor pentru cel cu auzul sensibil la suferinţa omului. În cazul de faţă, însăşi înfăţişarea icoanelor este cea care, într-o implorare mută, atenţionează asupra necesităţii salvării lor. În mod paradoxal, deşi acţiunea fizico-chimică urmează a se îndrepta asupra lor, totuşi nu lemnul, pigmenţii sau verniurile urmează a fi restaurate, ci chipurile sfinţilor, spre bucuria celor ce vor veni după.
Cei care se vor implica în restaurarea lor vor constitui, în fapt, acea verigă lipsă dintre un trecut destul de îndepărtat şi un viitor ce se doreşte fi şi mai îndepărtat, urmând samarineanului milostiv şi care, mergând pe cale, s-a implicat în salvarea celui găsit zăcând în drum (Lc. 10, 33-34). După primul ajutor, acordat chiar pe cale, cel rănit este dus într-un loc unde urmează să se refacă încet, dar sigur. Icoanele din colecţii sau muzee au fost adunate de pe cale, din spaţiile necorespunzătoare în care zăceau, dar ele nu au fost şi vindecate, nu au primit şi tratamentul necesar pentru a-şi redobândi frumuseţea pierdută.
Iar implicarea în această ultimă etapă tămăduitoare nu se înscrie simplist şi publicitar doar pe linia salvgardării patrimoniului cultural naţional şi local, ci este proiectată într-un viitor despre care nu se ştie decât că va veni, dar nu şi când: „Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da“ (Lc. 10, 35).
Astfel, nici una din acţiunile întreprinse nu rămâne nerăsplătită, iar strădania de a readuce frumuseţea chipurilor sfinte este ea însăşi o formă de regăsire personală a „frumuseţii celei dintâi“, jefuită de tâlharii patimilor pe drumul ce cobora de la Ierusalim la Ierihon, schimonosită şi pervertită de patima ignorării şi a nepăsării, a indolenţei şi suficienţei, a surzeniei duhovniceşti care împiedică auzirea poruncii finale a pildei samarineanului milostiv: „Mergi şi fă şi tu asemenea“ (Lc. 10, 37).
În mod deosebit, îndeplinirea unui asemenea îndemn nu va rămâne nebăgată în seamă în ziua răsplătirii finale, în acel cutremurător moment al evaluării chivernisirii darurilor primite: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău“ (Mt. 25, 23.), spre a vedea frumuseţea chipurilor întru slava veşnică. (Prof. univ. dr. Mihaela Palade, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“)