Imnurile Înălţării Domnului - confirmarea prezenţei continue a lui Hristos între noi

Raţiunea ultimă a Întrupării (pogorârii) şi Înălţării Mântuitorului o reprezintă dorinţa lui Dumnezeu de a ridica astăzi firea omenească mai presus de toată stăpânirea şi puterea; căci iubind-o, a aşezat-o împreună cu Sine; fiindu-I milă de ea, a unit-o cu Sine; unind-o cu Sine, a pătimit împreună cu ea; şi pătimind ca Unul fără de patimă, a preaslăvit-o împreună cu Sine, El, Bunul Păstor Care ne-a trimis pe Duhul cel Preasfânt să ne îndrume şi să ne întărească sufletele.

Înălţarea Domnului este praznicul care trimite prin excelenţă către un alt mare praznic, şi anume Pogorârea Sfântului Duh. Acest adevăr este exprimat nu de puţine ori, în cântările din Joia Înălţării: „Suindu-Te la ceruri, de unde Te-ai şi pogorât, nu ne lăsa pe noi orfani, Doamne! Să vină Duhul Tău, aducând pace lumii; arată fiilor oamenilor lucrările puterii Tale, Doamne, Iubitorule de oameni!“ (prima stihiră de la Litia praznicului, cf. Penticostar, Bucureşti: EIBMBOR, 1999, pag. 247). În viziunea părintelui Dumitru Stăniloae, adevăratul sens al Cincizecimii este tocmai acela de a descoperi inimilor noastre pe Hristos Cel înălţat de la noi; cu alte cuvinte, de a „arăta fiilor oamenilor lucrările puterii Sale“. Anonimatul cântărilor praznicului Înălţării Domnului Un fapt uluitor şi greu de explicat, legat de imnografia sărbătorii de astăzi, îl reprezintă anonimatul acestor creaţii liturgice. În dreptul stihirilor şi troparelor de la această slujbă, menţionate în Penticostar, nu găsim indicat din păcate nici un autor. Singurele compoziţii ai căror autori sunt amintiţi sunt cele două Canoane de la Utrenie: primul, atribuit lui Ioan Monahul, iar al doilea, lui Iosif al Tesalonicului. Ioan Monahul este numele Sfântului Ioan Damaschin († înainte de 754), de care este legată alcătuirea Octoihului (carte liturgică cu rânduiala slujbelor bisericeşti de seara şi dimineaţa, pe cele opt glasuri, pentru toate duminicile şi zilele săptămânii, din perioada anului bisericesc numită a Octoihului); de altfel, el apare nu numai ca un compozitor de imne, ci şi ca un codificator al imnografiei în serviciul divin. De numele lui Iosif Studitul, numit şi „Mărturisitorul“, ajuns mai apoi episcop al Tesalonicului († pe la 830), este legată îndeosebi alcătuirea Penticostarului (cartea de cult ce cuprinde rânduiala slujbelor de la Paşti şi până la Duminica tuturor sfinţilor - prima după Rusalii), deşi această carte cuprinde şi compoziţiile altor autori, de mai târziu. „Catavasiile Înălţării Domnului“ Una dintre indicaţiile mai puţin clare, pe care cărţile de cult nici măcar nu o amintesc şi despre care s-a scris foarte puţin sau chiar deloc, o reprezintă aşa-numitele „Catavasii ale Înălţării“. Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este legată de existenţa reală a aşa-numitelor „Catavasii ale Înălţării“, din moment ce nici una dintre cărţile de cult nu le specifică. După părerea mea, Catavasiile din Duminica a VI-a după Paşti (a orbului din naştere) pot fi considerate, fără doar şi poate, „Catavasiile Înălţării Domnului“, care în Joia Înălţării devin Irmoasele primului canon (al lui Ioan Monahul, cf. Penticostar, pag. 220-226 şi 250-257). Trebuie precizat că această schimbare (devenirea Catavasiilor Irmoase), foarte des întâlnită, ţine, de fapt, de un principiu intern al structurilor şi rânduielilor de slujbă. Pe de altă parte, cântarea Catavasiilor unui praznic mai înainte, ca anticipare a praznicului care urmează să sosească, este, şi ea, o practică liturgică la fel de bine cunoscută: de exemplu, „Catavasiile Înălţării Sfintei Cruci“ încep să se cânte încă de la 24 august; „Catavasiile Naşterii Domnului“ încep să se cânte încă de la 21 noiembrie etc. Potrivit Catavasierului: „Între Joia Înălţării şi Sâmbăta I-a după Rusalii“ se cântă „Catavasiile Rusaliilor: Cu Dumnezeiescul nor acoperit fiind gângavul...“. Aş dori să precizez că atât cărţile de cult, cât şi studiile de specialitate, nu indică cu exactitate raţiunea pentru care în Duminica a VI-a după Paşti (a orbului din naştere) nu se cântă Catavasiile Învierii („Ziua Învierii...“). Singurul indiciu în baza căruia am putea afirma că Catavasiile din Duminica a VI-a după Paşti (a orbului din naştere) sunt „Catavasiile Înălţării“ îl reprezintă Catavasia a 9-a: „Pe tine, Maica lui Dumnezeu, care, mai presus de cuget şi de cuvânt, ai născut în chip de negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credincioşii cu un gând te mărim“. Această Catavasie alcătuieşte, împreună cu stihul care precedă troparele primului Canon al Cântării a 9-a („Măreşte, sufletul meu, pe Hristos, Dătătorul de viaţă, Cel ce S-a înălţat de pe pământ la cer), Axionul praznicului Înălţării Domnului. Înălţarea Domnului, moment important din planul mântuirii Prima stihiră de la Stihoavna Vecerniei (care se cântă şi la Slavă..., Şi acum..., la Laude) sintetizează în chip magistral întreaga activitate a Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, actualizată şi retrăită de fiii Bisericii, în timpul anului bisericesc, la marile praznice împărăteşti. Înălţarea Domnului este momentul care pregăteşte calea dumnezeiescului Duh, adică a Mângâietorului: „Născutu-Te-ai precum Însuţi ai voit; arătatu-Te-ai precum Însuţi ai socotit; pătimit-ai cu trupul, Dumnezeul nostru; din morţi ai înviat, călcând moartea; înălţatu-Te-ai întru slavă, Cel ce pe toate le plineşti; şi ne-ai trimis pe dumnezeiescul Duh, ca să lăudăm şi să slăvim dumnezeirea Ta“. Sfânta Scriptură - temei şi principiu al imnografiei sărbătorii După cum am observat deja, Înălţarea Domnului nu poate fi despărţită nici de praznicul care o precede, adică Învierea Domnului, dar nici de cel care urmează, adică Pogorârea Duhului Sfânt. Acest lucru este exprimat foarte clar de rânduiala slujbelor de la Înălţare, care au la bază relatările Sfintei Scripturi. Două dintre cele mai importante temeiuri scripturistice care vin să întărească cele spuse mai înainte ar fi cel din Cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli, cap. I, versetele 1-5: „Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales, cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile“; cel de-al doilea, care ne arată legătura dintre Înălţarea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh (şi implicit dintre cele două praznice), se găseşte în Evanghelia de la Ioan, 16, 5-7: „Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis şi nimeni dintre voi nu Mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi. Iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi“. Legătura tainică dintre praznicul Înălţării şi cele ale Învierii Domnului şi Pogorârii Duhului Sfânt Legătura dintre praznicul Înălţării şi celelalte două mari Praznice împărăteşti amintite mai sus este scoasă în evidenţă şi de câteva elemente pe care le întâlnim în slujba din Joia Înălţării. Concordanţa dintre Praznicul Înălţării şi cel al Învierii este arătată, în primul rând, de citirea la Utrenie a Evangheliei Învierii, a treia de la Marcu, care descrie faptele petrecute la Învierea Domnului, precum şi Înălţarea Mântuitorului la cer şi şederea de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl (cf. Marcu 16, 9-20). Un al doilea element îl reprezintă cântarea imnului „Învierea lui Hristos...“ (o dată). În ceea ce priveşte concordanţa dintre praznicul Înălţării şi cel al Pogorârii Duhului Sfânt, trebuie să spunem că aceasta este exprimată prin cântarea „Catavasiilor Pogorârii Duhului Sfânt“ la Utrenie, începând din Joia Înălţării. Mesajul ultim al praznicului Înălţării Domnului Icosul praznicului este cel care redă pe scurt sensul şi importanţa Înălţării Mântuitorului Iisus Hristos de-a dreapta lui Dumnezeu, dar şi pe cele ale sărbătorii, care îşi găseşte adevărata rezonanţă în viaţa noastră, a credincioşilor: „Pe cele pământeşti pe pământ lăsându-le, şi pe cele din ţărână dându-le ţărânii, veniţi să ne trezim şi să ne ridicăm ochii şi cugetele la înălţime; să ne înălţăm, noi, muritorii, privirile împreună cu simţirile spre porţile cereşti; în Muntele Măslinilor să ne închipuim că suntem şi că privim la Izbăvitorul, Cel purtat pe nor; că de acolo S-a suit Domnul la ceruri şi acolo Iubitorul de dăruire a împărţit daruri Apostolilor Săi, mângâindu-i şi întărindu-i pe dânşii ca un Părinte, povăţuindu-i ca pe nişte fii şi zicând către dânşii: Nu Mă voi despărţi de voi; Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!“. Dacă observăm cu atenţie structura acestui icos, vom constata cele două planuri existenţiale pe care le revelează praznicul Înălţării: cel pământesc şi cel ceresc. Însă nu trebuie să uităm că marele dar făgăduit de Mântuitorul, Apostolilor Săi şi nouă, tuturor, este acela de a rămâne împreună cu noi până la sfârşitul veacurilor.