Împlinitor al testamentului lui Şaguna
Dumitru Belu aparţine pleiadei de profesori de teologie, fiind membru al comunităţii academice andreiane şi profesor la Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" din Sibiu, în cadrul Catedrei de omiletică şi catehetică, cu noţiuni de pedagogie (1948-1968).
Opera lui Dumitru Belu, născută într-o perioadă de reconfigurări geopolitice rapide (1927-1968), în care Biserica Ortodoxă Română şi-a regândit mereu metoda şi discursul, este o verigă necesară în preocupările privind arta comunicării conţinuturilor de credinţă, dar şi a punerii lor în practică.
Prin racordarea la duhul Şcolii de Teologie din Sibiu, duh al Bisericii lucrătoare, moştenit de la Andrei Baron de Şaguna, mitropolitul-cărturar, părintele Dumitru Belu este continuator al acelei "pedagogii a exegezei Cuvântului", aşa cum arată C. Necula, ce şi-a înfipt rădăcinile în pământ românesc, încă din zorii creştinismului.
Născut în comuna Greceanca, ţinutul Buzăului, la 21 noiembrie 1902, în familia ţăranilor Ioan şi Stana Belu, Dumitru Belu face cunoştinţă cu tradiţia, în întreaga sa structură de valori şi semnificaţii, prin familie, parohie - în care oamenii îşi creşteau preoţii, educându-se unii pe alţii în legea bunului simţ - şi şcoala din sat - care nu ieşise cu totul din cerdacul Bisericii.
Seminarul "Chesarie episcopul" din Buzău este spaţiul modelării adolescentului Dumitru Belu, între 1915-1923, perioadă marcată pe plan mondial şi implicit naţional de o succesiune de evenimente decisive: începutul Primului Război Mondial, intrarea României în război (1916) şi Marea Unire (1918). Următorul segment formativ al personalităţii sale creştine este Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1923-1927). Teza "Caracterul moral" a rămas nepublicată.
Din nevoia unei formări integrale ca viitor preot - după îndemnul Părinţilor Bisericii - paralel cu studiile teologice, Dumitru Belu frecventează cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere din Cernăuţi. Formaţia sa filosofică şi filologică se va face simţită mai târziu în lucrările sale, mai ales la nivelul stilului, prin ţinuta academică a discursului. Tot acum începe pregătirea pedagogică la Seminarul Pedagogic Universitar din Cernăuţi, pe care o încheie la Bucureşti, în 1931, devenind profesor de religie în învăţământul secundar. În 1929, în cadrul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, susţine teza de doctorat "Hristologia Părinţilor Apostolici", din care s-a publicat un capitol.
Catedră şi amvon
Activitatea didactică o începe din 1927, continuând-o cu mici întreruperi până în 1968. Ucenicia la catedră o face la două seminarii teologice cu tradiţie: Seminarul monahal de la Neamţ şi Seminarul monahal de la Cernica. Episodul Cernica (1930-1936) provoacă o maturizare duhovnicească, în perfect acord cu cea de vârstă, căci aceşti ani, spune pr. prof. Mircea Păcurariu, "şi-au pus amprenta pe întreaga viaţă duhovnicească a tânărului profesor, făcând din el un teolog cu o profundă trăire creştină, un om sobru, cinstit şi modest".
Căsătoria cu nepoata memorandistului Nicolae Cristea şi a lui Ilie Măcelariu îl aduce pe pământ transilvan, unde, la 1 octombrie 1936, episcopul Oradiei Nicolae Popoviciu îl numeşte profesor la Catedra de morală şi sociologie a Academiei Teologice a Oradiei. Devine redactor al buletinului eparhial "Legea românească", până în 1940, când e ales membru în Adunarea Eparhială a Episcopiei Oradiei. Urcă treptele preoţiei începând cu anul 1936, urmând apoi distincţiile în urma activităţii sale.
Dictatul de la Viena determină o etapă nouă în viaţa instituţiilor şi implicit a părintelui Belu, care este transferat la Academia Teologică din Caransebeş, apoi la Timişoara, unde Academia de la Oradea se redeschide (1941-1948). Ajunge director al învăţământului religios în Ministerul Cultelor (1945), membru al Institutului Social Banat-Crişana-Timişoara (1946-1948) şi membru în Comitetul Consultativ de pe lângă Biblioteca Municipală Timişoara (1942-1947).
Etapa sibiană (1948-1868) este marcată de trei direcţii: slujirea, propovăduirea de la catedră şi amvon şi scrisul, din nevoia de a pune la îndemâna cursanţilor şi preoţilor material de studiu. La 1 ianuarie 1949 este încadrat în post de conferenţiar pe catehetică şi pedagogie, apoi profesor titular (1952-1968) la Catedra de omiletică, catehetică cu noţiuni de pedagogie. Îşi încheie activitatea în anul 1968, iar în 5 septembrie 1980, părintele Dumitru Belu trece în veşnicie.
Scrisul, valoare şi uitare
Redescoperirea scrisului său înseamnă regăsirea unor fragmente de memorie, necesare restaurării corecte a imaginii Bisericii Ortodoxe Române. Parcurgerea articolelor şi a predicilor, risipite în presa vremii, poate înlătura falsele interpretări ale epocii interbelice, cât şi ale celei comuniste, dezvăluind o Biserică lucrătoare, întâi într-o Românie "dodoloaţă" şi apoi într-un spaţiu concentraţionar, în care ţara noastră se transformase.
Preocupat statornic de formarea personalităţii creştine în contextul evenimenţial, părintele oferă o arie largă de teme şi adevărate modele omiletice de restaurare a omului în Hristos. Studiile ample şi consistente în domeniul cateheticii-omileticii, parte publicate în revistele de specialitate, însă cea mai însemnată parte rămasă, din păcate, în umbra uitării, reprezintă şi astăzi un model la îndemâna celor preocupaţi de propovăduirea Cuvântului şi de formarea propovăduitorilor. În catalogul manuscriselor aflate în patrimoniul Facultăţii de Teologie "Andrei Şaguna" din Sibiu, sunt notate, între altele: "Curs de Omiletică - istoria predicii", un volum 388 p.; "Din domeniul Omileticii", volum I, II, 771 p.; "Curs de Omiletică - teoria predicii", un volum 405 p.; "Studii de Teologie Morală", un volum, 154 p.; "Pedagogie generală", un volum, 188 p.; "Curs de Istoria Pedagogiei", 317 p.; "Chemări la slujire - schiţe pentru predici duminicale", 344 p. dactilografiate; "Şi semănând el… unele au căzut în pământ bun", 147 p. dactilografiate.
Între scris şi viaţă a existat o împletire profundă: "Pentru părintele profesor Dumitru Ion Belu, studentul teolog nu a fost niciodată un număr matricol şi nici profesorul de teologie o voce pe podium. Şi unul, şi celălalt au reprezentat staturi - paulin vorbind - ale bărbatului desăvârşit (Efeseni 4.13), în activitate, în prezentul istoric sau în certă devenire. De aceea în lucrările sale tipărite, ca şi în prelegeri este aproape cu neputinţă să distingi unde merg în paralelă şi unde le întâlneşti pe acestea strâns împletite", afirma pr. Grigorie T. Marcu.
Reaşezarea chipului teologului Dumitru Belu în medalionul teologilor români, precum şi repunerea în valoare a operei sale, mai cu seamă a studiilor - cărţi rămase în manuscris - sunt o datorie morală, dar şi o necesitate practică, "mai ales pentru cei care încep. Să ştie ce a fost înaintea lor şi de unde să meargă mai departe. Şi să nu deschidă uşi deschise deja", arăta mitropolitul Antonie Plămădeală în "Contribuţii transilvănene la Teologia Ortodoxă". Model de trăire şi comportament creştin, Dumitru Belu rămâne un împlinitor al testamentul arhiereului Andrei Şaguna - acela de a păstori şi de a păzi turma, după porunca lui Hristos, în toate cele trei chipuri: "cu gândul - ca neîncetat să se roage lui Dumnezeu pentru ea - cu cuvântul - ca să o înveţe pe aceea - cu fapta - ca să nu cruţe osteneala pentru susţinerea întregimei ei". (Gheorghe Tulbure, "Mitropolitul Şaguna").