Împreună pentru educaţia religioasă

Un articol de: Pr. conf. univ. dr. Cosmin Santi - 08 Feb 2016

Valoarea educaţiei creşte într‑o lume în care schimbările s‑au accelerat simţitor, într‑o societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de tranziţii, de naturi diferite. Astăzi, mai mult ca oricând educaţia este somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s‑au pierdut şi se pierd repere, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri noi, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacităţi şi comportamente capabile să facă faţă schimbării permanente şi să pregătească elevul pentru orice tip de incertitudine. Toate acestea se pot realiza mai ușor printr-un permanent efort comun.

În prezent, România cunoaşte o încercare de redefinire a rolului social al educaţiei, în contextul unui „parteneriat pentru educaţie”, un dialog deschis, lucid, responsabil, între toţi factorii educaţionali. Şcoala se deschide spre mediul comunitar şi se fac propuneri de realizare a osmozei şcoală - comunitate (şcoala în comunitate şi comunitatea în şcoală), în perspectiva înţelegerii şcolii ca un centru cultural şi civic, centru complex de învăţare la îndemâna tuturor, tineri şi mai puţin tineri.

Cooperarea activă a Școlii cu ceilalţi factori educaţionali - Familia, Biserica - trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Şcoala trebuie să găsească formele optime prin care cei implicaţi în acest proces de educare să poată gestiona resursele umane, să aibă cunoştinţe de psihologie şi pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din societatea actuală.

Familia ocupă locul central în viaţa copilului: aici el îşi trăieşte primii ani, află informaţiile iniţiale, însuşeşte valorile, începe să descopere lu­mea şi pe sine, acumulează şi simulează modele de comportament, care îi deter­mină ulterior personalitatea. Educaţia în familie constă dintr‑un ansamblu de acţiuni sis­tematice orientate spre formarea şi dezvoltarea calităţilor intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care încep să fie realizate odată sau chiar înainte de conceperea lui. Tot în familie copilul află prima dată despre Dumnezeu. Potrivit unor cercetări mai noi, încă dinainte de a se naşte copilul este influenţat şi se dezvoltă în funcţie de mediul şi de activităţile pe care mama le întreprinde. A fost demonstrat faptul că, după naştere, copiii ai căror mame ascultau muzică recunoşteau sunetele cu care se familiarizaseră prin intermediul mamei. De asemenea, muzica bisericească, trăirile şi experienţele religioase ale mamei se transmit indubitabil nou‑năs­cutului. Mai târziu, când începe să vorbească şi să realizeze anumite acţiuni independent, copilul o va imita pe mama care se roagă, va învăţa rugăciuni simple şi se va comporta asemenea modelului din familie. Tot în această perioadă, copilul ia legătură cu mediul bisericesc, prin aducerea la biserică, participarea la sfintele slujbe. El este impresionat de ambient, de atmosfera tainică a locaşului de cult, de cântările religioase, de icoane, veşminte, lumina lumânărilor, mirosul tămâiei. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, toate acestea vor crea micului creştin terenul fertil în care mai târziu, prin educaţia religioasă şi prin trăirile personale, vor rodi frumoase virtuţi creştine autentice.

„A descoperi frumosul în lucruri, a descoperi fiinţa umană prin ceea ce este, şi nu doar prin felul în care se manifestă, a descoperi noutatea şi misterul în tot ce ne înconjoară sunt doar câteva dintre obiectivele educaţiei religioase care confirmă această idee”1. În realizarea unei educaţii religioase pot fi propuse următoarele finalităţi: însuşirea cunoştinţelor specifice, conturarea conştiinţei religiozităţii şi formarea unor atitudini spirituale, reflectate în conduite şi fapte de viaţă2.

Pentru orice persoană, familia este me­diul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea sa, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică, dar şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei „şapte ani de acasă” marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s‑a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să‑i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant și responsabil.

Educaţia religioasă, făcută sis­tematic, este necesară de foar­te timpuriu, mai ales la vârsta preşcolarităţii, când este momentul unei educaţii religioase făcute într‑un mediu instituţional, aşa cum este grădiniţa, de oameni special pregătiţi, care să cunoască atât sfera religioasă, cât şi nivelul de înţelegere al copiilor de la această vârstă.

Educaţia religioasă este o acţiune amplă, orientată în diverse direcţii, dar care îşi are scopul şi rolul bine definit, acela de a da celui educat o înfăţişare şi o structură deosebită, prin dobândirea virtuţilor. Educaţia religioasă, ca şi educaţia în general, trebuie să înceapă cât mai devreme, pentru ca bazele ei să fie cât mai bine înrădăcinate în fiinţa şi personalitatea viitorului adult. Chiar dacă, până la 7 ani, copilul nu are conştiinţă bine dezvoltată, totuşi el trebuie să fie învăţat să distingă faptele bune de cele rele, să cunoască consecinţele faptelor sale.

Nu poate exista nici religie, nici educaţie religioasă dacă excludem necesitatea cunoaşterii lui Dumnezeu şi a problemei existenţei. Cunoaşterea lui Dumnezeu presupune atât însuşirea învăţăturii de credinţă, cât şi experienţa trăirilor religioase. Această cunoaştere se realizează prin cei trei factori constitutivi: Familia, Biserica şi Şcoala.

A creşte şi a educa este o operă care cere, înainte de toate, multă dragoste; aceasta nu înseamnă că ea nu impune şi raţiune, bazată pe cunoştinţe precise. Copilul pe care noi îl creştem şi educăm nu este la fel cu toţi ceilalţi, el este unic pentru noi şi de aceea educaţia pe care i‑o dăm trebuie adaptată persona­lităţii lui.

Reuşita actului educaţional la religie se fundamentează pe trei factori: responsabilitatea educatorului; ascultarea şi răbdarea copilului; dragostea tuturor faţă de Dumnezeu şi Biserica Sa.

Note:

1 M. Momanu, Introducere în teoria educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 87.

2Ibidem, p. 88.