Împuternicitul de culte între supravegherea cultelor şi respectarea „legalităţii socialiste“ (II)
După alegerea noilor comitete parohiale şi numirea protoiereilor ortodocşi, măsuri care nu au fost lipsite de incidente între reprezentanţii Bisericii şi inspectorii de culte, autorităţile comuniste au trecut la următoarea etapă. De la 1 iunie 1953, prin hotărâre de guvern, au fost înfiinţate 183 de posturi de împuterniciţi de culte, pentru a acoperi noua organizare administrativă a României. Aceştia erau numiţi câte unul pentru 2, 3, chiar 4 raioane, fiind subordonaţi unui împuternicit regional, ajutat de un împuternicit secretar.
La rândul său, împuternicitul regional era subordonat Direcţiei Supraveghere şi Control din Ministerul Cultelor, aceasta fiind structura care va funcţiona până în 1977, la schimbarea cerută de Nicolae Ceauşescu. Aceşti împuterniciţi îşi aveau reşedinţa pe lângă Sfatul popular regional, fiind ajutaţi de secretarii regionali de partid, atât logistic, cât şi ideologic. Mai ales din 1953, împuterniciţii vor fi recrutaţi de către superiorii din centrala ministerului în baza recomandărilor reprezentanţilor locali de partid, majoritatea neavând nici măcar studii medii, dar remarcându-se printr-un aport important în munca de partid. Mulţi dintre aceştia erau absolvenţi ai şcolilor de partid de 6 luni şi ai celei de Securitate din timpul armatei, ideologi convinşi în cuceririle proletariatului şi în desfiinţarea totală a oricărui forme de misticism în scopul creării omului nou. Un alt aspect al statutului împuternicitului de culte era aceea de informator fidel al Securităţii. Această relaţie era cultivată permanent de către împuternicitul de culte, iar atunci când dădea semne de infidelitate era recomandat de organul de Securitate pentru înlocuire. De altfel, această relaţie a devenit atât de fidelă, încât a născut resentimente la nivelul superiorilor din Ministerul Cultelor. După venirea la putere a lui Ceauşescu, atunci când se încerca o subordonare a Securităţii de către partid, în corpul împuterniciţilor de culte s-au înregistrat primele atitudini de „insubordonare“ faţă de Securitate. Acest fenomen a devenit vizibil mai ales după 1970, când o parte a împuterniciţilor au ieşit la pensie, în locul lor fiind numită o altă generaţie de membri de partid, cu studii universitare. Noii împuterniciţi aveau o viziune mai deschisă faţă de problemele „societăţii socialiste“, erau mult mai îndoctrinaţi de materialismul dialectic, dar vor adopta o poziţie şi mai intransigentă în relaţiile cu reprezentanţii cultelor. Mulţi dintre aceştia ţineau lecţii ideologice la şcolile de partid de pe lângă consiliile populare şi erau chiar îndrumători în munca de partid. După 1968, vor fi împuterniciţi pe judeţe, iar după adoptarea noii legi a Departamentului Cultelor în 1970 se vor numi inspectori teritoriali de culte. Împuternicitul/inspectorul de culte avea putere de decizie pentru: mişcare de personal deservent, şedinţă de protopopiat, conferinţă pentru pace şi de orientare, reparaţie/construcţie de biserică, înfiinţare de unitate de cult, manifestare culturală concretizată prin expoziţii muzeale, festivităţi de deschidere/închidere a anului şcolar/universitar în învăţământul religios, slujbe de hram, sfinţire sau primire de oaspeţi străini, cursuri de îndrumări misionare, componenţa obştilor şi activităţilor monahale, implicarea tinerilor în activităţi religioase, relaţiile slujitorilor cu cetăţenii străini etc. Un aport deosebit al împuternicitului de culte s-a reliefat la aplicarea decretului 410/1959. Aceşti împuterniciţi au constituit faţada represivă a autorităţilor, ei fiind cei care, mergând în mănăstiri, prin ameninţări şi presiuni au obligat monahi şi monahii să iasă din mănăstiri, pe cei „refractari“ trimiţându-i în ghearele Securităţii. O altă faţetă a acestei instituţii a împuternicitului de culte este legată de încălcările de la „etica socialistă“, aşa cum găsim în arhivele Securităţii. De multe ori, aceştia sunt semnalaţi de la Securitate că primesc „atenţii“ de la diferiţi deservenţi de culte, pentru diverse aprobări, în special reparaţii sau construcţii de biserici. Alţii mergeau până acolo, încât prin presiuni îi obligau pe unii preoţi să le cedeze bunuri parohiale (case, cărţi vechi, icoane), situaţii care de cele mai multe ori degenerau în conflicte. În anii 80 instituţia inspectorului de culte a fost redusă mult. Exista câte un inspector pentru două judeţe. Însă, corupţia la nivelul acestora a continuat să existe şi chiar să favorizeze pătrunderea unor confesiuni străine de spaţiul românesc. Acest sistem de supraveghere şi control a durat până în decembrie 1989.