În ajutorul pacientului

O ramură mai puţin cunoscută a ştiinţei despre medicamente este farmacoepidemiologia. Aceasta a apărut ca urmare a necesităţii de a îmbunătăţi administrarea medicamentelor prin evaluarea unui raport beneficiu-risc la fiecare caz în parte.

Cel care prescrie un tratament trebuie să fie conştient de efectele benefice, dar şi de cele nocive ale medicamentelor, precum şi de modul în care starea clinică a pacientului poate modifica probabilitatea unui rezultat optim din punct de vedere terapeutic. Astfel, multe investigaţii farmacoepidemiologice au căutat să evalueze frecvenţa efectelor secundare şi să identifice factorii de risc asociaţi cu aceştia. Factorii de risc pot fi unele caracteristici individuale (vârsta, rasa, sexul) sau caracteristici ale medicamentelor (doza, calea de administrare). Există numeroase date în literatură care arată că greşelile de prescriere (atât prin lipsă, cât şi prin exces) sunt extrem de costisitoare. Astfel, unii autori demonstrează că în 50% din cazuri antibioticele sunt folosite neadecvat (alegere incorectă a preparatului administrat sau administrare greşită), ceea ce a dus, printre altele, şi la creşterea rezistenţei microbiene faţă de acestea. Un alt studiu recent a arătat că aproape 60% dintre pacienţii spitalizaţi atât pentru afecţiuni medicale, cât şi pentru afecţiuni chirurgicale acuzau dureri deosebit de mari deşi existau numeroase analgezice disponibile. Uneori, de vină nu este numai medicul, ci şi pacientul, care cere imperativ să i se administreze un anume medicament doar pentru că a văzut o reclamă la televizor sau a aflat de la anturaj că ar fi un medicament-„minune“. Descoperirea unor reacţii secundare importante la unele medicamente face ca organismele de supraveghere să prevină medicii prin scrisori speciale. Dacă însă preparatele pot ajunge la pacienţi direct din farmacii, atunci se realizează campanii de prevenire a populaţiei cu ajutorul presei, televiziunii şi radioului. În cazuri speciale se realizează campanii de influenţare a opiniei publice, cum au fost cele din unele ţări europene, care au dus la scăderea dramatică a folosirii dipironei (care poate determina o boală gravă a sângelui, numită agranulocitoză) şi a cloramfenicolului (care poate determina o anemie gravă). În SUA, avertismentele repetate în mass-media cu privire la riscul apariţiei unor complicaţii pulmonare după administrarea de aspirină la copii au dus la scăderea frecvenţei acestei complicaţii. Recent, s-au imaginat şi realizat tipuri noi de intervenţii pentru probleme specifice, cum ar fi tehnologia interactivă pe DVD, care îi ajută pe pacienţi să participe împreună cu medicii lor curanţi la evaluarea riscurilor şi a beneficiilor unei anume terapii, mai ales dacă aceasta pune probleme delicate în ceea ce priveşte atât efectele pozitive, cât şi cele negative (mai ales în terapia cancerului şi a SIDA). Unele medicamente, cum sunt antiinflamatoriile nesteroidiene (aspirină, indometacin, ibuprofen, piroxicam), ridică, în continuare, multe probleme, chiar dacă sunt corect prescrise, pentru simplul fapt că sunt prescrise atât de des sau sunt accesibile fără nici o prescripţie. O altă problemă dificilă este dată de benzodiazepine (diazepam, nitrazepam), care sunt dificil de monitorizat din cauză că se metabolizează mai lent la unii pacienţi, realizând la administrări repetate concentraţii înalte, generatoare de efecte secundare. Lucrurile se complică când pacientul adună mai multe prescripţii de la diverse cabinete medicale fără a informa medicii despre aceasta. Deşi separat medicamentele pot fi prescrise corect, luate împreună pot genera interacţiuni periculoase, uneori dramatice. Caracterizarea factorilor multipli şi complecşi ce contribuie la inducerea de reacţii secundare aşa cum sunt cele arătate anterior va ajuta la promovarea de substanţe mai eficiente şi mai sigure.