În cupa sonetului - gânduri despre om și lume
Ideea fragilității ființei umane în fața râului timpului, văzut heraclitean, în imaginea mișcătoare panta rhei, traversează întregul imaginar poetic al lui Emilian Marcu din volumul Cămașa de cenușă, apărut la Editura Papirus Media în 2025, metaforă ce revelează sugestia cămășii învinsului trasă la sorții destinului.
Trecerea, zădărnicia, permanenta interogație a eului aflat în poarta necunoscutului relevă adevărul devenirii întru devenire care include, în durată, devenirea întru ființă. Panta rhei, totul curge, meditase Heraclit, referindu-se la râul-timp. În același timp, în această relație defectuoasă, extrinsecă și, deopotrivă, intrinsecă, nu numai timpul curge/trece, ci însăși ființa (se) trece și (se) petrece. Reflectându-se în oglinda râului-timp, nici timpul nu mai este același, dar nici el, omul, care se oglindește în undele lui, nu mai este același. În plus, codul morții este înscris în ADN-ul fiecăruia din prima clipă a înscrierii în temporalitate.
Acest sentiment neliniștitor, acutizat de metafizica tristeții, a angoasei existențiale învăluie sonetele lui Emilian Marcu într-o aură expresionistă. Stările eului, sentimentele lui sunt reale, concrete, trăite în profunzimea lor ființială și existențială, iar modul de a le reprezenta în fragranța cuvântului ține de o irealitate senzorială, o proiecție personală prin care creatorul își transcende propriul cerc strâmt, cronotopul, dându-și șansa privirii vizionare dincolo de limită.
Alegând poezia cu formă fixă, sonetul, pentru a da expresie tumultului sufletesc și neliniștii metafizice, stări și sentimente care stau în cuibul inefabilelor ființei, conștientă de situarea în complicatul determinism cosmic, poetul Emilian Marcu și-a impus rațiunea ordonatoare, pentru a ajunge la armonizarea dionisiacului cu apolinicul, a personei cu umbrele sale, a nivelurilor conștiinței - supraconștient-conștient-subconștient. Din galeriile subconștientului, intuiția - formă a inteligenței care reflectă esențele, care rezonează cu ele, aduce la nivelul conștientului impulsurile unor trăiri, țâșniri de lavă creatoare, care tind să ajungă, prin fixare în cuvânt, în irealitatea senzorială a imaginarului.
Fotogramele poetului răsfrâng incantații ale sufletului concretizate în sinestezii, realizate prin cumulul imaginilor vizuale, auditive, motorii: „Cămașă de cenușă îmi țese mama, iată,/ Să-mi ocrotească trupul în clipa de apoi/ Ca-n nunta dintre gânduri, ca lacrima curată/ Să-mi învelească trupul neîmplinit de ploi”. Fragilitatea acutizează simțurile, aduce intuiția vieții amenințate de moarte la nivelul conștientului. Cenușă, cămașa (învinsului), lacrima, plânsul, jalea, antinomia lumină-umbră apar cu frecvență de laitmotiv, țesând aura unei muzicalități cu linia melodică influențată de nostalgie și melancolie.
Contrapunctic, apare imaginea eului în durată, conștient de devenirea întru ființa sa proprie: „Vertijuri mii și patimi în vâltoare/ Trăiesc mereu cu teamă de păcat,/ De parc-aș fi pe muntele de sare/ Sub grea cenușă-n taină condamnat”. Elementele terestrului - munte, lut, vâltori, lună, ale umanului - patima, par un fundal în care, vitruvian, eul se integrează, prins cum este în roata timpului.
Dimensiunile comunică, profan și sacru nu se exclud, ci se armonizează în structura ființei care-și acordă șansa de a vibra cu/ în ecoul rugii. Sacrul pune aură, îndreaptă ascensional privirea: „Ecoul rugii, iată-n argintul înnobilând icoana/ Se-asprește de tăcerea surpată într-un vis/ Când clopotul, în taină, se-ascunde acum în rana/ În care îngerii dau buzna și ruga s-a aprins”. Prezența lui Iisus („Argintul din icoană se-asprește în cântare/ Că Pruncul de lumină se-arată iar în zare!”) aureolează lumea, o așază în tiparele firescului pentru care a fost creată, luptă pentru a o feri și salva de asaltul nonvalorilor - întuneric, degringoladă morală, deznădejde.
Poetul încheie călătoria în imaginarul propriu cu o imagine simbolico-motorie - frunzarele-n vâltoare, în care sensurile comunică, denotația și conotația se armonizează, lăsând să plutească sugestia comuniunii dintre om și natură: „Frunzarele-n vâltoare. În amurg/ Fac râuri lungi sub talpă, pe cărare/ Și parcă simt cum toamnele se scurg/ Spre a-nălțimii tainică mirare! (...)// O, râuri lungi, culoarea în surpare/ Duc timpul nostru-n veșnică uitare!”.
Oameni și frunze, frunzare, se uniformizează, supuși aceleiași treceri, aceleiași efemerități. Dacă, însă, poetul admite efemeritatea, condiție sine qua non a vieții și existenței, prin încrederea în sensul sub care evoluează lumea, el respinge zădărnicia. Lumea are un rost, iar poezia, prin harul poetului, îl consemnează.