În Educație „au fost foarte multe schimbări și prea puține reforme”

Continuăm seria dialogurilor cu profesioniști din diferite domenii, pe care i‑am invitat să radiografieze lumea românească la 35 de ani de la Revoluție. Profesorul universitar clujean Mircea Miclea a fost ministru al educației în perioada decembrie 2004 ‑ noiembrie 2005. Este cunoscut pentru viziunea sa reformatoare asupra sistemului educațional și ca militant pentru o finanțare adecvată a Educației. Am discutat, în cadrul acestui interviu, despre cât de mult s‑a șubrezit învățământul românesc în lipsa unor reforme structurale și despre consecințele care deja se văd.

Cum ați evalua sistemul de educație postdecembrist, atât din perspectiva profesorului, care cunoaște lucrurile din interior, cât și din perspectiva unui fost ministru de resort, care a încercat să limpezească lucruri din zona de management a Educației?

Din păcate au fost foarte multe schimbări și prea puține reforme. Adesea s‑au confundat schimbările cu reformele. Multe schimbări s‑au făcut din pix, fără nici un fel de analiză prealabilă. Singura schimbare majoră, care a avut în spate o analiză, a fost cea pe care președintele Băsescu a inițiat‑o. Raportul „România Educației, România Cercetării” realizat atunci a fost o analiză riguroasă, științifică, a situației sistemului Educației. Apoi a urmat un pact național pentru Educație, semnat de toate partidele de la acea vreme. În baza acelui pact s‑a făcut o strategie a Educației, care a devenit Legea Educației din 2011, Legea Miclea‑Funeriu, cum e cunoscută în presă. Din păcate, restul lucrurilor au fost făcute de formă și efectul este o acumulare de schimbări care n‑au făcut decât să devalorizeze reforma ca atare și să creeze foarte multă confuzie în mintea cadrelor didactice.

Al doilea lucru este că, din păcate, calitatea reusrsei umane din învățământ a scăzut. Au ajuns în sistemul de educație persoanele cu un trecut academic dubios, slab pregătite. Din cauza scăderii calității prestației didactice, a scăzut semnificativ performanța academică a elevilor. Din fericire, mai avem insule de excelență, profesori extraordinari. Dar, din păcate, aceste insule sunt din ce în ce mai puține.

Această situație este cauzată în primul rând de niște politici complet anti‑Educație pe care elitele politice din ultimii 35 de ani le‑au au inițiat. În sensul că în 15 septembrie își aduceau aminte de școală și spuneau că este prioritate națională, lucru pe care‑l uitau deja în 16 septembrie. Iar de alocarea bugetară nu‑și aminteau niciodată.

Educația a fost subfinanțată în mod cronic, cu consecințele pe care le vedem acum. Acesta ar fi cel de‑al treilea lucru pe care l‑aș sublinia legat de întrebarea d‑voastră.

Rămânem la această ultimă remarcă a d‑voastră. Raportul dintre putere și educație, s‑a văzut și în perioada asta electorală, e foarte important pentru viitorul democrației. Suntem cu toții de acord că este nevoie de o reformă dură în educație. De ce nu și‑a asumat‑o nicio guvernare până la capăt?

Pentru că elitele care au ajuns la putere în acești 35 de ani, elite în sens de grup minoritar, nu în sens de valoare, în marea majoritate a cazurilor au fost elite extractive, nu au fost elite rezolutive.

Elitele extractive sunt grupurile care ajung la putere și care folosesc puterea pentru a extrage resursele pentru propriul interes: bani publici, posturi pentru acoliții lor și pentru cei care sunt loiali partidului, oportunități.

Elitele rezolutive sunt cele care vin la putere ca să rezolve problemele din domeniile pe care le conduc. Vii la Ministerul Sănătății ca să rezolvi problemele de sănătate, nu ca să extragi resurse din Sănătate și să le trimiți spre cineva care e din partidul tău. Din păcate, inclusiv întinerirea în politică s‑a făcut prin clonare. Adică lighioanele bătrâne au adus lângă ele niște lighioane tinere.

Profesorii români, pregătiți după o metodologie din perioada comunistă

Dacă ar fi să faceți un top ad‑hoc, care considerați că ar fi cele mai urgente trei probleme pe care le identificați astăzi în sistemul preuniversitar?

Principala diferență care există în momentul de față în România este între copiii din mediul rural și copiii din mediul urban. Și această diferență se datorează calității profesorilor din fața lor. În sistemul preuniversitar, trebuie strânși toți profesorii buni pe care‑i avem în țară, filmate lecțiile lor, adăugate exemple, contraexemple, soluții de rezolvare, proceduri și construite niște lecții multimedia. Aceste lecții multimedia, susținute de cei mai buni profesori din țară, de la clasa I până la clasa a XII‑a, trebuie puse pe o platformă online accesibilă tuturor. În felul acesta am obține ceva esențial. Iar copilul din cel mai îndepărtat sat din România ar putea avea acces la lecția celui mai bun profesor din țară. Și părinții lui la fel. Ei ar înțelege lecția respectivă și și‑ar putea ajuta, la rândul lor, copilul. Ar fi un act de dreptate socială să oferi aceleași oportunități de învățare oricui.

Doi - finanțarea constantă cel puțin 20 de ani cu cel puțin 6% din PIB pentru Educație. Nu‑i suficient să avem un singur an, de exemplu, o astfel de finanțare. Ca să apară valoare, trebuie să fie o finanțare de lungă durată a învățământului; nu poate apărea de la un an la altul.

Trei - pregătirea personalului didactic ar trebui să fie făcută prin masterat didactic. Amintesc că această prevedere din lege am scris‑o din 2011. Dintr‑o complicitate a cadrelor didactice universitare și a celorlalți din sistem, a Ministerului Educației, nu s‑a pus în aplicare. E nevoie de pregătirea prin masterat didactic, pentru că modul în care sunt pregătiți acum profesorii, prin așa‑numitul DPPD - Departamentul de Pregătire a Personalului Didactic - este de pe vremea lui Ceaușescu. După 35 de ani îi pregătim pe profesori după o metodologie care era în vremea lui Ceaușescu. Pregătiți în acest fel, profesorii nu pot face față complexității minții elevilor de azi, cu toate problemele lor cognitive, emoționale etc.

Dar în sistemul universitar?

Pentru învățământul superior primul lucru ar fi să fie reduse mandatele rectorilor. Ca să tacă rectorii și să fie susținut în aberația de lege pe care au produs‑o, regimul Iohannis le‑a dat posibilitatea să aibă încă două mandate pe lângă cele pe care le‑au avut. Prin urmare, dacă nu se schimbă această prevedere, vom avea multe universități care vor fi conduse de oameni care sunt la conducere, împreună cu camarila lor, de 10‑20 de ani. Dacă cineva‑și închipuie că mai pot exista universități sănătoase conduse de cineva timp de 10 sau 20 de ani, greșește. Întinerirea managementului e unul dintre lucrurile esențiale pentru însănătoșirea universităților.

Al doilea aspect, la fel ca în cazul învățământului preuniversitar, este finanțarea pentru o perioadă de cel puțin 20 de ani, consistentă, a învățământului superior, dar cu condiția responsabilității publice. Adică, universitățile vor trebui să dea anual raportul despre cum au chletuit banii publici, pe ce anume. Trebuie să fie un balans între autonomia universitară și responsabilitatea publică - primesc bani publici, dar dau socoteală până la ultimul bănuț, nu numai din punct de vedere contabil, ci și din punctul de vedere al performanțelor.

Și al treilea lucru - aș reveni la ce era în Legea Educației, dar din păcate au fost șterse toate aceste articole - să se evalueze periodic universitățile, pe programe de studii. Să comparăm mere cu mere - de pildă, programele de medicină între ele, indiferent de unde sunt din țară, și să le alocăm bani diferențiat, în funcție de performanțele pe care le au. Cele care sunt la coada clasamentului pot chiar să nu mai primească bani din finanțarea publică, dacă vrem să însănătoșim învățământul superior. Pentru că în momentul de față, indiferent dacă ești la o universitate performantă sau la o universitate neperformantă, primești aceeași sumă per student echivalent. Ceea ce nu încurajează deloc performanța.

Sistemul Bologna, „o modalitate de a forța sistemul educațional românesc să treacă la performanță”

Rămânem la sistemul universitar pentru că aș vrea să ne referim la sistemul Bologna, reformă al cărei autor ați fost, în 2005. Sunt și acum multe voci care critică această măsură și spun că a fost prea grăbită. De ce ați crezut în necesitatea acestui sistem?

Dacă ne uităm la clasamentele internaționale, cele mai avansate universități din Europa sunt cele britanice, apoi cele olandeze și norvegiene. Toate sunt după sistemul licență, master, doctorat, adică după sistemul care ulterior s‑a numit „Bologna”. Practic, toată Europa continentală, prin sistemul Bologna, s‑a luat după sistemul britanic, care era sistemul default. Nu e o creație continentală, ci o imitație a celor mai avansate universități. Datorită acestui sistem aceste universități au ajuns la performanță.

Ce am făcut în 2005 a fost o modalitate de a forța sistemul educațional românesc să treacă la performanță. Lucrul ăsta ar fi fost posibil prin îmbunătățirea calității masteratului. Din păcate, adesea, la masterat nu s‑a făcut altceva decât să se reia cursurile predate la nivel de licență, la același nivel de calitate. Cadrele didactice nu au fost capabile să producă masterate de calitate. De asta nu s‑a făcut saltul înainte.

Apoi, adesea, formațiile de studiu de la nivel de masterat au fost foarte mari. În loc să fie formații reduse, în care poți să faci performanță, s‑a masificat și masteratul. Și atunci calitatea s‑a prăbușit.

Al doilea motiv pentru care am vrut să introduc acest sistem a fost pentru că voiam să dau șansa studenților din România să aibă o diplomă compatibilă cu ceea ce se întâmplă în altă parte a Europei. Atunci, la noi, studenții studiau un an sau doi în plus, dar dacă voiau să continue studiile în Occident erau considerați absolvenți de licență, precum cei care făcuseră în Olanda sau în Germania trei ani. Era un mare dezavantaj în condițiile în care apărea integrarea europeană.

V‑am urmărit intervențiile în spațiul public din ultimii ani și în discursul d‑voastră apare recurent, ca o posibilă soluție la crizele succesive din învățământ, salarizarea profesorilor pe bază de criterii de performanță. Cum ar suna, în accepțiunea d‑voastră, un set de astfel de criterii?

Vă dau un exemplu. Sunt un învățător dintr‑un sat sau dintr‑un oraș amărât. Copiii mei dau evaluarea la clasa a II‑a. Notele pe care ei le obțin evaluează capacitatea lor de scriere, citire și socotire. Raportez notele pe care le‑au avut elevii mei la media pe județ sau la media națională și am un ecart. Adică sunt într‑o anumită poziție în raport cu media națională. Apoi, am la dispoziție doi ani de studiu. Fac ceva cu elevii aceia. La clasa a IV‑a se dă din nou o evaluare. Din nou am o medie a elevilor mei, pe care o compar cu media județeană sau media națională. Așadar, mă compar pe mine cu mine însumi, prin raportare la media națională sau la media județeană. Și pot să văd dacă eu am adus valoare adăugată în acei doi ani sau nu. Așa putem vedea care învățător a modificat performanțele elevilor de la a II‑a la a IV‑a și care nu. Iată o modalitate foarte clară, foarte obiectivă, de a evalua toate cadrele didactice din învățământul primar - comparându‑i pe ei cu ei înșiși.

„Dacă tu, ca profesor, știi că oricât de slab ai fi nu poți păți nimic, de ce să te îmbunătățești?”

De ce credeți că profesorii slabi au cale liberă să rămână în sistem?

În Legea din 2011 existau niște articole în care se spunea că școlile sunt cele care vor angaja profesorii, învățătorii. Și tot școlile ar fi fost cele care i‑ar fi dat afară. Am încercat să spunem, astfel, că un profesor nu este angajatul unui sistem, ci al unei școli. Din păcate, la presiunea sindicatelor, acest articol de lege a fost anulat imediat ce a venit guvernul Ponta la putere și s‑a revenit la vechea prevedere.

Prin urmare, dacă acum toți părinții din școală merg la director și spun că un anumit profesor este de foarte slabă calitate și directorul însuși constată acest lucru, nu‑i poate face nimic, pentru că nu e angajatul școlii. Iar dacă tu, ca profesor, știi că oricât de slab ai fi nu poți păți nimic, de ce să te îmbunătățești? Ești protejat complet. Le poți râde în nas. Ești angajatul sistemului, nu al școlii. E ca și cum un inginer ar fi angajatul economiei naționale, nu al unei firme.

În trecut, sub acțiunea modelatoare a educației, mințile deveneau sofisticate. Azi, pare că procesul s‑a inversat - tehnologiile, instrumentarul devin tot mai sofisticate, iar mințile mai puțin stimulate, mai statice, bazându‑se pe suportul informațional furnizat de noile device‑uri. Ce căi pentru a stimula mințile, în această eră nouă, pot fi identificate în cazul elevilor?

E evident că aceste tehnologii sunt utilizate și vor fi și mai mult utilizate - aplicații, inteligența artificială, Chat GPT. Dacă, însă, eu, ca profesor, de fiecare dată când elevul meu vine cu tema făcută poate de Chat GPT îl întreb cum a gândit ca să facă această problemă, o să‑l pot evalua corect. Adică în evaluare pun accentul nu pe rezultat, ci pe proces. El își va dezvolta procesul de gândire, pentru că știe că eu asta evaluez.

„Tinerii trebuie să se gândească ce vor să fie: aristocrați epistemici sau iobagi epistemici”

„Să înveți ca să îți depășești condiția” a fost multă vreme sloganul mobilizator în familiile românești. Azi pare că nu mai este actual, că nu mai are forța de a te ambiționa să înveți. De ce învață elevii azi? De ce ar trebui să învețe?

Acum, cu toate tehnologiile acestea digitale, cred că ne așteaptă un nou ev mediu, dar un ev mediu pe criterii epistemice, nu pe criterii latifundiare. În Evul Mediu erau doar două clase sociale - aristocrații, care aveau latifundiile, și sărăcimea sau iobagii, cei care erau legați de glie, dependenți de pământ.

A venit Revoluția industrială și a diversificat foarte mult ierarhizarea socială. Acum este o altă revoluție industrială, care cred că va duce din nou la o ierarhizare foarte simplă a societății. Vor exista aristocrații epistemici (ai cunoașterii, n.r.), adică cei care tot timpul au gândit și au învățat, nu s‑au bazat pe tehnologiile digitale, și‑au dezvoltat propriile lor competențe. Cu cât ești mai competent, cu atât ești mai liber. Cu cât știi mai multe lucruri, cu atât ești mai greu manipulabil. Eu pot spune: „Balenele și‑au făcut de cap la Budapesta”. Dar tu, dacă știi ce e Budapesta și ce sunt balenele, nu crezi această propoziție. Dar, dacă nu știi, o crezi.

Merită să înveți pentru că ești mai liber. Merită să înveți, pentru că, cu cât știi mai mult, cu atât devii un aristocrat epistemic. Adică te bazezi pe cunoștințele pe care le ai. Altfel, vei fi legat nu de glie, ca în Evul mediu istoric, ci de tehnologiile pe care le utilizezi. Asta înseamnă că foarte ușor se poate scăpa de tine; vei fi înlocuit de AI sau de alți oameni ca tine. Nu ai valoare.

Așa că tinerii trebuie să se gândească ce vor să fie: aristocrați epistemici sau iobagi epistemici.

Trăim într‑o lume acaparată de emoție. Se vede bine acest lucru de la politică până în presă, de la discursul public până la comportamentul electoral. În ce măsură discursul școlii va fi contaminat de această emoție colectivă?

Emoțiile sunt neutre. Ele pot fi folosite în scop bun sau în scop rău. Orice asumare de riscuri pentru cauze nobile, de exemplu ca să faci inovație, se bazează pe faptul că tu ai o emoție. Emoțiile sunt niște instrumente extrem de utile pentru dezvoltarea noastră. Folosirea lor e etică sau e neetică. Iar școala trebuie să fie atentă la modul în care sunt folosite emoțiile - etic, pentru a contribui la coeziunea socială, la inovație, sau neetic, pentru a‑i umili pe oameni, pentru a‑i manipula, pentru a‑i face să se pună, fără să vrea, în slujba intereselor altora.

Sistemul de Educație funcționează la limita de supraviețuire, spuneați într‑o intervenție pentru Europa Liberă România, anul trecut. Ce previzionați pentru următorii ani?

Pentru următorul an prevederile sunt sumbre, pentru că deficitul bugetar este uriaș. Următorul guvern va fi în postura de a reduce semnificativ din acest deficit. Dacă ne uităm la datele istorice, primele domenii din care o să taie bugetele o să fie Educația și Sănătatea. Așa că prevăd o nouă subfinanțare majoră a sistemului de Educație în următorii ani. Acest lucru nu poate să aibă consecințe pozitive.

Din păcate, vor începe să apară consecințele actualei legi a educației, care va consolida, de exemplu, clicile universitare. În baza acestei legi, rectorii vor putea să fie aleși încă o dată, o să capitalizeze 20 de ani de stat în funcție. Adică vor face din universități niște moșii. Dar nu trebuie să devenim defetiști. Tot timpul trebuie să facem binele pe care‑l putem face, indiferent care e realitatea din jurul nostru.

Citește și: Investiția în presă, la fel de necesară ca „investiția în spitale sau în școli”