In memoriam: Creştinismul viu al acestor zile nu mai poate fi decât cel al faptei creştine

Dacă privim cu luare aminte în jurul nostru, nu putem trece cu vederea că, în ciuda crizei econo-mice, morale şi a unor conflicte îngrijorătoare, zările de lumină ale valorilor Sfintei Evanghelii sădesc nădejde. Deşi, ca ucenici ai lui Hristos cel înviat, suntem încredinţaţi că durerile şi lipsurile cu care s-a confruntat şi se confruntă neamul omenesc sunt urmarea semeţirii luciferice a omului faţă de Creatorul său, tot ca ucenici ai Domnului ştim că nu ne este îngăduit să ne odihnim sufleteşte atâta vreme cât semeni de-ai noştri rămân străini de învăţătura lui Hristos şi de căldura Harului Său de-viaţă-dătător şi continuă să cadă în laţurile pierzătoare de suflet ale egoismului, dispreţuirii semenilor, lăsându-se robiţi păcatului. Ca slujitori şi închinători ai Bisericii întemeiate pe pământ de Mântuitorul Hristos prin Duhul Sfânt, nu putem rămâne indiferenţi. Iubindu-i şi suferind împreună cu ei, pentru că „se face bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte“ (Luca 15, 10), se cuvine ca faptele şi vrednicia noastră să radieze în jurul nostru convingeri şi transformări lăuntrice. Căci nouă, tuturor, ni se adresează neîncetat Hristos: „Voi sunteţi lumina lumii… Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri“ (Matei 5, 14, 16). Deci, creştinismul viu al acestor zile nu mai poate fi decât cel al faptei creştine, al pildei angajate, inspirate de iubirea lui Hristos, cel al păstrării cu sfinţenie a comuniunii cu El şi cu Biserica Sa, cel al rugăciunii şi veghii duhovniceşti, îndeplinindu-I cuvântul: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii!“ (Apoc. 2, 10).

A stărui în dreapta credinţa şi în dreapta făptuire, cu orice preţ, rămâne, aşadar, condiţia de neclintit a dobândirii vieţii celei adevărate şi a împărtăşirii din roadele Jertfei şi Învierii lui Hristos. Vestindu-I cuvântul prin faptele cele bune, prin acestea adeverim că suntem, într-adevăr, „lumina lumii“; lumina sau conştiinţa trează a unei lumi în care întunericul spiritual parcă face ca tot mai puţine realităţi să-şi păstreze sensul: viaţa să fie doar o goană sălbatică după plăcere şi mijloacele de satisfacere a acesteia, fărădelegea să nu mai indigneze aproape pe nimeni, ruşinea să fie alungată, iar durerea omenească să nu mai stârnească decât arareori compătimire sinceră şi să afle astfel vreo uşurare. Faptul că răul tinde să devină o prezenţă nestânjenită în lumea noastră, că anormalul este considerat normal, trebuie să neliniştească toate conştiinţele. Căci, a nu răspunde, după puterile proprii, vocaţiei de a deveni „lumina lumii“ înseamnă o gravă cădere din demnitatea de mărturisitor al Învierii lui Hristos. Iar dacă ne vom întreba care este câmpul concret al lucrării creştine în ziua de azi, să privim mai întâi în lăuntrul nostru pentru a vedea dacă Hristos cel înviat stăpâneşte acolo, iar dacă este aşa, El însuşi ne va deschide ochii spirituali şi inimile şi ne va călăuzi spre acest câmp, învăţându-ne prin Duhul Sfânt şi cum să propovăduim prin faptele, cuvintele şi simţirile noastre puterea nebiruită a Învierii Lui, pentru înnoirea reală şi statornică a vieţii fiecărei persoane. Numai aşa vom învăţa să plângem pentru nefericirea celor ce nu şi-au aflat pacea cu Dumnezeu şi cu ei înşişi, precum a plâns Mântuitorul pentru locuitorii Ieru-salimului (Luca 19, 41); numai aşa vom vedea neputinţa noastră şi câtă nevoie avem de ajutorul ceresc în slujirea ce ne revine, rugând pe „Domnul secerişului“ să scoată cât mai mulţi lucrători ai Săi, că „secerişul este mult“ (Matei 9, 38); numai aşa vom şti să înfruntăm ispitele şi obstacolele, orice formă ar îmbrăca acestea, şi vom dobândi curajul să împlinim legea lui Hristos; numai aşa vom fi de folos înaintării împărăţiei lui Dumnezeu şi îndepărtării întunericului din suflete. (din „Pastorala la sărbătoarea Învierii Domnului“ – 2001)