In memoriam: La înmormântarea lui Grigore Vieru
În acea zi tristă, un ochi plângea după cei trei şi un ochi se însenina, căci scriitorul Dumitru Vacariu ne-a descătuşat din durerea adâncă şi ne-a alinat prin lansarea volumului „Păpuşa cu ochi de smaralde“.
Ca vântul şi ca gândul, a doua zi, am şi ajuns la Chişinău, unde Claudia Balaban, cea care îl adusese pe poet la noi de multe ori, de multe ori, ne aştepta în prag. Spre înserat am plecat împreună la Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla“, unde poetul în raclă fost-a pus... parcă de mâna lui Iisus. Doar la sfintele moaşte am văzut aşa şuvoi nesecat de mulţime închinându-se. Ni se părea că şi noi ne ridicam câte puţin odată cu poetul. În acea noapte adâncă şi nesfârşită, în faţa sfântului altar, părintele Teoctist Caia, cumătrul poetului, a rostit cuvântul de adio, în care a spus: „Grigore Vieru a fost un mirean sfânt“.
În ziua de marţi, dimineaţa parcă prea devreme, părintele Teoctist, împreună cu protoiereul Ioan Ciuntu, preoţii Petru Buburuz, Petrică Lehaci, părintele Vlad şi ceilalţi preoţi veniţi din Basarabia şi România au săvârşit Sfânta Liturghie, apoi l-au însoţit la Teatrul de operă şi balet, unde a fost depus. Acolo, noroc de forţele de ordine, care, atunci când mulţimile s-au năpustit să-l vadă, nu le-au lăsat să pătrundă toate deodată... Mulţimea tăcea; tăcerea era dureroasă, dar şi înălţătoare. Duhul poetului plutea peste noi, glasul lui, parcă de dincolo de lume, glăsuia din Litanii pentru orgă: „Nu am, moarte, cu tine nimic,/ ..../ Nu frică, nu teamă,/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii“.
Toate drumurile Basarabiei au fost presărate cu flori, încât călcai cu sfială; să nu striveşti florile sau pe poet?
În sunetul Fanfarei pornit-am spre cimitir. Primul popas a fost la statuia lui Ştefan cel Mare, la care poetul parcă a îngenuncheat, aşa cum făcea odinioară. Al doilea, la Mateevici, unde chiar s-a închinat...
Pe vremuri, îi tot spuneam lui Grigore Vieru că Basarabia este Sfântul Altar şi că România este Biserica; acum am simţit pe viu acest lucru pentru că mulţimile toate se rugau deodată cu preoţii, şi-L implorau pe Dumnezeu să-L ducă pe poet în loc cu verdeaţă, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit... Metaforele zburau, doar să le prinzi era mai greu.
Deodată, un glas coborâtor din bravi străbuni striga la fratele Grigore... Era poetul Adrian Păunescu, care, prin hohote de plâns, ne-a recitat un poem şi parcă ne-a coborât în cripta cea căptuşită cu pluş roşu şi-apoi ne-a ridicat la ceruri deodată cu poetul...
Apare Valeriu Matei, cel pururea grăbit, recitându-ne poemul „Cămaşa poetului“, prin care ne-a împletit toate gândurile şi simţămintele noastre, rugându-ne ca amintirea poetului să ne fie curată şi să ne păstrăm neîntinaţi.
Plecat-a poetul de unde a venit, pândit-a clipa să moară fericit şi-n zi de Eminescu s-a înălţat la ceruri, la fratele-i iubit...
Grigore Vieru spunea: „Eu sunt o lacrimă a lui Eminescu“. Vom fi în stare oare să fim şi noi o lacrimă a lui Vieru? Să o rostogolim din când în când în amintirea sa?
De la Eminescu la Vieru s-a scurs un veac de poezie. Aşa, la un veac o dată, ne dă Domnul câte un poet şi chiar mai mulţi. Fericiţi cei ce se adapă din lumina acestor luminători.
Doamne, ce grea e dulcea povară ca Grigore Vieru să-ţi fi fost prieten apropiat şi rudă chiar. El aruncat-a povara dragostei depline şi peste el şi peste mine şi peste tine...
Era doar spirit fărâ de trup, firav, plăpând şi totuşi fir de iarbă. El fost-a omorât pe când trăia şi este viu şi după moarte...
Alt testament a lui Vieru: „O, neamule, tu,/ Adunat grămăjoară,/ Ai putea să încapi într-o singură icoană“. Greu de îndeplinit, dar măcar să încercăm, fără să-i împietăm memoria cu medalii oferite post-mortem; medaliile să fie date poeţilor cât trăiesc, în măsura în care ei le primesc.
Lacrimi deja plânse o viaţă întreagă se rostogoleau în sufletul doamnei Raisa Vieru, a copiilor săi, Teodor şi Călin, a nurorilor şi a nepotului Cristian, căci dus-au ei viaţă de martiri, pentru că nu l-au împiedicat, ci l-au ajutat pe poet să se jertfească pe Altarul Poeziei. Ni l-au dăruit şi nouă, nu a fost numai al lor, căci şi noi am simţit dogoarea poeziei care ne-a luminat calea spre dragostea arzândă a lui Hristos.
* Prezbitera Olguţa Caia este strănepoată a lui Ion Creangă şi rudă cu regretatul poet Grigore Vieru