În mijlocul nostru Se află Cel pe Care nu‑L știm - chemarea de a deveni fii ai Învierii

În aceste ceasuri de sărbătoare pascală aşezăm câteva gânduri legate de felul în care, odinioară, oamenii așteptau praznicul praznicelor și sărbătoarea sărbătorilor cu înfrigurare sfântă, cu o tresărire lăuntrică ce împletea dorul de Dumnezeu cu nădejdea Învierii.

Ascultând cuvintele Evangheliei rânduite pentru zilele de după Paşti, poposim o clipă asupra adâncurilor lor și culegem câteva învățături din comoara înţelesurilor profunde. Cuvinte adânci și pline de inspirație dumnezeiască ce vorbesc despre Cel Care a venit pentru noi și pentru a noastră mântuire, despre taina cea din veac ascunsă și acum descoperită.

„Pe Dumnezeu nimeni nu L‑a văzut vreodată; Fiul Cel Unul‑Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L‑a făcut cunoscut.” Știm din mărturia Scripturii că nu poate omul, fiind în trup și în hotarele acestei vieți, să‑L vadă pe Dumnezeu în deplinătatea slavei Sale. Cuvintele Vechiului Legământ întăresc această convingere și ne arată limitele firii omenești în fața negrăitei dumnezeiri.

Au existat oameni drepți, aleși ai lui Dumnezeu, care au nădăjduit cu o dorință arzătoare, mistuitoare, să‑L vadă pe Dumnezeu. Unul dintre ei a văzut doar marginea veșmintelor Sale, pe muntele care fumega - pe Sinai, unde Moise a primit Legea, în mijlocul focului și al norului. Altul L‑a simțit nu în vijelie, nici în cutremur, nici în foc, ci într‑un susur blând și subțire de vânt, pe muntele Horeb - acesta era Ilie. Amândoi au dorit cu stăruință această vedere, dar nu li s‑a îngăduit în plinătate, pentru că omul viu nu putea vedea fața lui Dumnezeu fără să fie copleșit de slava Sa.

Și totuși, când Unul din Treime, Fiul lui Dumnezeu, S‑a făcut Om, atunci ceea ce părea de neatins a devenit apropiere, ceea ce era de nevăzut a devenit chip văzut, iar ceea ce era de necuprins a coborât în hotarele firii omenești. Atunci, cei ai Vechiului Legământ - Moise și Ilie - au fost chemați pe muntele cel înalt, pe Tabor, și L‑au văzut pe Cel Ce a luat chip de om, asemenea nouă, întru toate, afară de păcat.

Evanghelia ne arată că, de o parte și de alta a Mântuitorului, pe acest munte al luminii necreate, au stat cei doi, strălucind de bucurie și uimire, și au vorbit cu El despre cele ce aveau să se împlinească la Ierusalim - pătimire, jertfă, Cruce și slava Învierii. I‑au amintit înainte acea taină vestită din vechime, împlinind cuvintele prorocilor, mai ales pe cele ale lui Isaia, care a zugrăvit chipul Celui nedreptățit: Cel Care a luat asupra Sa păcatele tuturor și prin rănile Lui a vindecat întreaga omenire.

Evanghelia vorbește despre dialogul și mărturisirea Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul, cel trimis de Dumnezeu să pregătească calea Domnului. Acesta, venit din pustie cu o inimă de foc și cuvânt tăios ca sabia, avea să‑L arate poporului la Iordan, în clipa în care Mântuitorul Își începea lucrarea Sa mântuitoare.

Înainte de această descoperire, fariseii și cei din popor, văzând mișcarea neobișnuită din jurul lui - căci mulțimi impresionante se adunau la Iordan, venind din toate părțile -, au început să se întrebe cine este acesta. Oamenii erau atrași de cuvântul lui pentru că era fără ocolișuri, într‑o lume care avea nevoie nu doar de mângâiere, ci și de trezire, de mustrare și de chemare la pocăință.

Astăzi, dacă vorbești limpede și fără ocol, îți faci vrăjmași; dacă ești prea îngăduitor, ești judecat din nou. Dar Ioan nu a căutat nici aprobarea oamenilor, nici liniștea vremelnică. El a vorbit tuturor - ostașilor, fariseilor, vameșilor, oamenilor de rând - cu aceeași măsură a adevărului.

Întrebat dacă el este Hristosul, Cel așteptat de veacuri, Ioan a răspuns cu o smerenie cutremurătoare: nu este el Hristosul, nu este vrednic nici măcar să dezlege cureaua încălțămintelor Lui. Aceasta este smerenia care împodobește pe omul cu adevărat înțelept și luminat de Dumnezeu.

Cât de ușor, uneori, ne lăsăm prinși în mreaja laudelor! O vorbă bună și inima noastră se clatină. Dar Ioan nu a primit nici măcar umbra unei astfel de ispite. El știa cine este și, mai ales, știa Cine este Cel ce vine după el.

Și, în schimbul acestei lepădări de sine, ne‑a oferit o mărturie de o frumusețe nepieritoare, un cuvânt care răsună peste veacuri și pe care Părinții Bisericii l‑au așezat, nu întâmplător, în această perioadă de slavă, pentru ca și noi să înțelegem că lumina Învierii se pregătește în taina smereniei, iar bucuria deplină se naște din recunoașterea Celui Ce vine să ridice păcatul lumii…

Ioan, răspunzând delegației fariseilor - oameni cu o autoritate covârșitoare, atât în plan politic, cât și religios, poate cei mai influenți ai vremii lor -, spune un cuvânt care străbate veacurile cu o forță tainică și tulburătoare: „În mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu‑L știți”.

Acest cuvânt nu este doar o replică adresată unei delegații de demult, ci devine, peste timp, glasul Bisericii către fiii ei. Pentru că, adeseori, și noi ne aflăm în aceeași stare de neștiință lăuntrică: nu‑L prețuim cum se cuvine, nu‑L primim cu inima întreagă, nu‑L iubim cu toată ființa și nu‑L mărturisim cu îndrăzneală pe Cel Care este de‑a pururi prezent, pe Cel Care a adus tuturor viață veșnică și lumină fără apus.

Cuvântul Evanghelistului Ioan este de o profunzime cutremurătoare și de o actualitate copleșitoare: „În mijlocul vostru Se află Cel pe Care voi nu‑L știți”. El răsună ca o chemare, dar și ca o mustrare blândă, în conștiința fiecăruia dintre noi. Ascultând aceste cuvinte scripturistice, gândul se îndreaptă spre felul în care Mântuitorul este întâmpinat în lumea de astăzi - o lume adeseori grăbită, risipită, înstrăinată, în care depărtarea de Dumnezeu pare să devină o obișnuință dureroasă.

Chiar și dintre cei care ne socotim, într‑un fel sau altul, aproape de duhul Bisericii, se aud uneori cuvinte care nu pot fi primite nici măcar cu cea mai mică îngăduință. Sunt cuvinte grele, împotriva lui Dumnezeu, cuvinte care rănesc și întunecă sufletul. Ele ne amintesc, cu o tristețe apăsătoare, de acea vreme în care Mântuitorul a fost răstignit.

Mari teologi și juriști ai vremurilor de mai târziu au numit ceea ce s‑a petrecut la Ierusalim drept cel mai mare păcat - deicidul, adică uciderea lui Dumnezeu. Și, cu durere trebuie să spunem, acest păcat nu a rămas doar în paginile istoriei, ci pare că se prelungește, sub forme nevăzute, și în vremea noastră. De fiecare dată când omul Îl alungă pe Dumnezeu din viața sa, de fiecare dată când Îl neagă, Îl uită sau Îl batjocorește, rana aceasta se redeschide tainic în istoria lumii.

Mântuitorul Însuși le‑a spus ucenicilor: „Dacă pe Mine M‑au prigonit, și pe voi vă vor prigoni”. Iar cei trei ani de activitate pământească, în care a revărsat cea mai mare lumină în sufletele celor care L‑au urmat, au fost, în același timp, o perioadă de neîncetată urmărire și împotrivire din partea mai‑marilor societății de atunci.

De aceea, acest adevăr rămâne și astăzi, ca un ecou al Evangheliei după Sfântul Ioan: „În mijlocul vostru Se află Cel pe Care voi nu‑L știți”.

De demult, oamenii se pregăteau special pentru sărbătoarea Învierii Domnului. Sunt imagini care încă păstrează o lumină caldă, o mireasmă de credință simplă și curată.

În anii ’70 ai veacului trecut, în seara de sâmbătă dinaintea Învierii, cimitirul era plin de oameni. Nu cred că exista vreo familie care să nu trimită măcar pe cineva acolo, la mormintele celor adormiți. Candelele pâlpâiau ca niște stele coborâte pe pământ, lumânările ardeau liniștit, iar pământul, primenit după iarna grea, respira o nădejde nouă. Toate erau semne ale învierii și ale credinței neclintite în biruința vieții asupra morții.

Fiecare vecin - într‑un sat care avea câteva sute de case - purta de grijă celuilalt. Dacă exista un bătrân singur sau un om bolnav, cineva se găsea întotdeauna să‑i ducă din bunătățile pregătite cu trudă și dragoste. Erau anii regimului comunist, ani de lipsuri evidente, în care nu se găsea aproape nimic în magazine. Oamenii strângeau ouă, creșteau câteva păsări, jertfeau una sau două și din puținul lor se bucurau împreună cu alții.

Fiecare se pregătea după putere, iar comuniunea era deplină. Când venea noaptea Învierii, nu cred că exista casă în care oamenii să nu meargă la biserică. În fața fiecărei locuințe rămânea aprinsă măcar o lumină, ca un semn tainic al veghei și nădejdii.

Satul întreg era luminat nu doar de aceste flăcări mici, ci mai ales de trăirea oamenilor, de credința lor vie. Pentru toți se pregăteau haine noi, iar acolo unde nu era cu putință, haine curate, îngrijite, care vorbeau despre înnoire, despre renaștere, despre Înviere. Și vă mărturisesc că atunci se întâlneau adesea, în chip viu, fii ai Învierii - oameni care, prin viața lor, prin pregătirea lor, prin dragostea lor creștină, arătau că Hristos trăiește în inimile lor.

Învierea era, fără îndoială, sărbătoarea cea mai mare, cea mai iubită și mai așteptată. Domnul Hristos, prin moartea Sa, cu moartea pe moarte a călcat și ne‑a dăruit tuturor viață veșnică. Acesta este cântul biruinței, acesta este adevărul care a răsunat în noaptea Sfintelor Paști, în canonul pe care l‑am auzit și l‑am trăit: că Hristos a deschis porțile vieții și a revărsat peste lume lumina veșniciei.

Această mare și negrăită taină a Învierii este însăși nădejdea creștinismului, temelia pe care se sprijină întreaga noastră credință și respirația Bisericii.

Când cel mai mare misionar al Bisericii, Sfântul Apostol Pavel, la câțiva ani după Învierea Mântuitorului, a ajuns în cetatea Atenei, a început să vestească Evanghelia și să le vorbească tuturor despre arătările Domnului după Înviere. Sunt multe astfel de arătări, izvoare de lumină și încredințare pentru cei care, asemenea nouă, erau uneori cuprinși de teamă, de îndoială, de slăbiciune.

Mântuitorul Cel înviat S‑a arătat ucenicilor Săi tocmai pentru a le întări credința, pentru a risipi umbrele fricii din inimile lor. Căci, dintre toți ucenicii, unul singur a rămas lângă El în ceasul răstignirii, iar ceilalți s‑au ascuns prin case, încuiați în propriile temeri, asemenea nouă, de multe ori, când ne pierdem curajul și dragostea.

S‑a arătat Domnul Femeilor Mironosițe în dimineața Învierii, în zori de duminică, când ele, purtând în mâini miruri și în suflet iubire, au mers la mormânt să împlinească rânduiala cea din urmă. S‑a arătat apoi ucenicilor: unii erau de față, alții lipseau, iar Toma, cel neîncrezător, a venit mai târziu, fiind chemat și el la bucuria întâlnirii.

Despre aceste arătări ne vorbește și Sfântul Apostol Pavel, cu sinceritate și smerenie, care ating inima. El nu a fost martor direct al acestor momente, dar, apropiindu‑se de ucenici după ce fusese cândva un aprig prigonitor al Bisericii, a primit de la ei această mărturie și a păstrat‑o ca pe o comoară neprețuită, pe care apoi a așternut‑o în scris.

Marele Pavel spune un lucru de o mare însemnătate, după ce enumeră pe cei cărora li S‑a arătat Domnul, adaugă un detaliu pe care Evanghelia nu îl menționează, spunând că Mântuitorul S‑a arătat și la cinci sute de frați deodată, adunați împreună. Ce mărturie puternică, ce lumină răspândită peste o mulțime de suflete!

Și apoi, cu aceeași smerenie pe care o întâlnim și la Ioan Botezătorul, Apostolul adaugă: „Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Corinteni 15, 9). Această coborâre în sine, această conștiință a nevredniciei, devine tocmai locul în care Dumnezeu revarsă harul Său.

„Mi S‑a arătat și mie…” (I Corinteni 15, 8) - acest cuvânt este mărturisirea unei întâlniri care i‑a schimbat viața, care i‑a transfigurat întreaga ființă. De aceea, Sfântul Apostol Pavel a vestit cu atâta putere Învierea, pentru că a înțeles în arătarea Domnului pe drumul Damascului nimic altceva decât o continuare a acelor arătări de după Înviere - către Femeile Mironosițe, către ucenici, către mulțimea fraților adunați.

Aflându‑se în Atena, Pavel - om învățat, luminat, înzestrat cu darul cuvântului - s‑a apropiat de filosofii care se adunau zilnic într‑un loc central al cetății, în Areopag, unde se discutau idei, se cântăreau concepte și se căutau sensuri. Atena era atunci una dintre cele mai vestite cetăți ale lumii, iar orice om nou, fie el filosof, înțelept sau negustor, stârnea interesul tuturor.

În acel spațiu al gândirii și al dialogului, Pavel, plin de înțelepciune, le‑a vorbit despre Mântuitorul. Filosofii știau, într‑o anumită măsură, că sufletul este nemuritor, dar nu puteau cuprinde cu mintea lor cum un om poate învia din morți, cum materia însăși poate fi pătrunsă de viața cea veșnică.

Și când Apostolul a rostit această mare taină - că Hristos a înviat din morți -, ei nu l‑au contrazis, nu l‑au respins în mod direct, dar, uimiți și parcă neputincioși să pătrundă acest adevăr, i‑au spus: „Despre aceasta te vom asculta altădată”. Era, poate, un amestec de mirare, ezitare și neînțelegere.

Și totuși, această învățătură și lumină a Învierii nu s‑a oprit acolo. Ea a fost purtată până la marginile pământului de către cei care L‑au văzut pe Domnul înviat. Această vedere le‑a dat putere, le‑a dăruit curajul de a merge până la capăt, de a înfrunta prigoana, lanțurile, închisorile, tribunalele, chiar și moartea.

Au fost duși înaintea autorităților, au fost judecați, au fost înlănțuiți și purtați până la Roma și în alte locuri ale lumii. Dar nu mai aveau ce pierde, pentru că dobândiseră totul. Curajul lor izvora din această certitudine: L‑au văzut pe Domnul înviat!

L‑au văzut după ce, în slăbiciunea lor omenească, unii s‑au lepădat de El. Cel puțin doi dintre ucenici au căzut în chip vădit: unul L‑a vândut pentru treizeci de arginți, iar altul a jurat că nu‑L cunoaște... Domnul i‑a ridicat, i‑a întărit și i‑a trimis în lume ca martori ai Învierii, purtători ai unei lumini care nu se mai stinge niciodată.

După ce, cu doar câteva zile mai înainte, mărturisise cu îndrăzneală că El este Fiul lui Dumnezeu, același ucenic, cuprins de o grijă omenească și de o iubire încă neînțeleasă pe deplin, s‑a tulburat la auzul cuvintelor Domnului. Căci Mântuitorul le descoperise ucenicilor că va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, că va fi răstignit, dar că a treia zi va învia.

În această tensiune dintre credință și teamă, dintre lumină și neputință, se oglindește, de fapt, chipul fiecăruia dintre noi.

Cu toţii, am întâlnit uneori în viață fii ai Învierii: oameni care L‑au iubit și Îl iubesc pe Domnul cu inimă curată, oameni care și‑au dorit și își doresc să‑I închine întreaga lor viață, ca o ofrandă vie, ca o lumină aprinsă în tăcerea lumii.

Și dacă nu suntem încă fii ai Învierii, să ne străduim să devenim. Dacă nu am fost până acum, să nu deznădăjduim, ci să începem chiar din clipa aceasta, pentru că Învierea nu este doar un eveniment al trecutului, ci o chemare permanentă, o trezire necontenită, o naștere din nou a sufletului în lumina lui Hristos.

Sfântul Ioan Scărarul, într‑un cuvânt de o adâncime rară, ne oferă o imagine care tulbură și luminează în același timp. Vorbind despre atitudinile oamenilor unii față de alții și despre felul în care ne risipim în lucruri trecătoare, el spune: „Și unii, căutând soare, s‑au ales numai cu fum...”

Ce cuvânt dureros și adevărat! Căutăm lumina și ne oprim la umbră, dorim esențialul și ne pierdem în mărunt, alergăm după adevăr și ne rătăcim în aparențe. Lăsăm lucrurile cele mai înalte pentru fumul lucrurilor trecătoare care ne învăluie și ne apasă sufletul.

În mijlocul nostru Se află Cel pe Care noi nu‑L știm. El este aici, tainic și viu, în Biserică, în rugăciune, în aproapele nostru, în fiecare clipă în care alegem iubirea și adevărul. Să‑L căutăm neîncetat, să‑L întâlnim cu inimă curată și să ne bucurăm de Învierea Lui cea de‑a treia zi, care nu este doar o amintire, ci o realitate, o lumină care nu apune.