Închisorile părintelui Sebastian Popescu din Dumitreşti, judeţul Râmnicu Sărat
Într-o intervenţie de la rubrica noastră „Memoria Bisericii“ am prezentat cazul preotului Ion Năstase din comuna Andrieşu, ca susţinător al grupului de rezistenţă condus de Victor Lupşa în munţii Vrancei. Iată că în prezentarea de astăzi aducem în atenţie cazul preotului Sebastian Popescu, cunoscut ca „Popa Scai“, din localitatea Poeniţa, un alt susţinător al rezistenţei armate anticomuniste din zona comunei Andrieşu. Sebastian Popescu s-a născut la 16 februarie 1908, într-o familie de agricultori din comuna Luciu, judeţul Buzău. După cele cinci clase primare din localitatea natală, tânărul Sebastian urmează Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul“ din Buzău, pe care îl absolvă în anul 1929. Este hirotonit preot şi numit paroh al Parohiei Lăstuni, comuna Dumitreşti, judeţul Râmnicu Sărat. Deşi nu militează în cadrul Mişcării Legionare, este urmărit permanent de Jandarmerie, iar în vremea guvernării legionare este obligat să se înscrie în Mişcarea Legionară. Nu participă la rebeliune, dar este urmărit constant de Jandarmerie, care îi impune domiciliu obligatoriu. După 23 august 1944 este reţinut de Jandarmerie şi anchetat de Comisia de epurare, dar achitat, deoarece nu existau probe împotriva sa. Este nevoit să se înscrie în Frontul Plugarilor, tot aşa cum se angajase în Mişcarea Legionară. Cu toate acestea, nu rămâne indiferent faţă de politica antireligioasă a regimului. În 1948 de la amvon cere credincioşilor să păstreze icoanele în case şi să-i educe pe copii în spirit creştin, pentru că eliberarea de sub cizma sovietică se apropie. Din acest motiv autorităţile comuniste îl suspectează de „agitaţie în rândurile populaţiei pe teme religioase“. În acest context, din proprie iniţiativă, susţine cu alimente, bani, medicamente, haine şi, potrivit documentelor Securităţii, cu muniţie şi o armă, pe cei care urcaseră în munţi în aşteptarea eliberatorilor anglo-americani. În munţi se coagulase un grup de rezistenţă în frunte cu învăţătorul Gheorghe Militaru, care intrase în legătură cu Victor Lupşa. În satul Lăstuni, tot mai mult se zvonea că „Popa Scai“ îi ajută pe cei din munţi şi că oricând poate fi arestat. La 15 august 1949, în circumstanţele unei campanii a Securităţii, în intenţia de a curăţa munţii Râmnicului de rezistenţii anticomunişti, părintele Sebastian este chemat la Miliţie. Se prezintă, în timp ce casa îi este percheziţionată. La câteva zile, cu ajutorul unor credincioşi din localitate, reuşeşte să evadeze din arestul Securităţii Râmnicu Sărat şi să se refugieze în pădurea „Scurtul mare“, într-un bordei, iar soţia sa se ascunde în localitatea Andrieşu. Grupul său este urmărit de Securitate, care îi ucide pe doi confraţi. Pentru a-l aresta, Securitatea recurge la un şantaj, anunţându-l pe părintele Sebastian că, dacă nu se va preda, atunci fiul său va avea aceeaşi soartă cu cei doi. În aceste condiţii, la 15 septembrie 1950, împreună cu soţia, părintele Sebastian se predă la Postul de Miliţie din Dumitreşti. După chinuitoare anchete, la 9 iulie 1951, părintele Sebastian Popescu este condamnat prin sentinţa nr. 704 a Tribunalului Militar Galaţi la 20 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. În detenţie cunoaşte un adevărat calvar, de la muncă obligatorie, în condiţii inumane, la pedepse multiple, în coloniile de muncă şi penitenciarele de la Râmnicu Sărat (1950), Gherla (august 1951, 1956), Baia Sprie (1951-1952), Poarta Albă, Cavnic (1952-1953), Satu Mare (1953-1954), Caransebeş (1954), Jilava (1954, 1962), Aiud (1956, 1962), Galaţi (1960), Botoşani (1960) şi Ostrov (1963-1964). „Popa Scai“ a rămas în conştiinţa multor deţinuţi drept un model de slujitor, aspect care se confirmă în documentele Securităţii. De multe ori, părintele Sebastian era pedepsit de gardieni pentru că „imprimă o propagandă mistică“. De pildă, la Galaţi, într-o notă se arăta: „La camera 33 se află deţinutul Popescu Sebastian care cu regularitate ţine slujbe religioase cu cei din cameră“, fapte considerate de autorităţi „manifestări duşmănoase la adresa regimului democrat popular din RPR“. De aceea, a fost eliberat printre ultimii deţinuţi, la 31 iulie 1964, din lagărul de la Ostrov. După eliberare a primit să slujească la Parohia Proşca, din comuna buzoiană Năeni, fiind urmărit permanent de Securitate.