Infecţia cu HIV şi sarcina

HIV sau virusul imunodeficienţei umane, descoperit în 1981, este factorul etiologic

al sindromului imunodeficienţei dobândite (SIDA). Virusul inoculat infectează celulele sistemului imunitar, în special limfocitele T CD4+ sau limfocitele T helper. HIV sau virusul imunodeficientei umane, descoperit în 1981, este factorul etiologic al sindromului imunodeficienţei dobândite (SIDA). Virusul inoculat, infectează celulele sistemului imunitar, în special limfocitele T CD4^ sau limfocitele T helper. HIV este capabil să-şi sintetizeze propria informaţie genetică sub o formă ce se poate încorpora în genomul celulei gazdă, persistând aici în stare latentă, sau determinând distrucţia celulelor în urma replicării particulelor virale care, odată eliberate, vor infecta alte limfocite CD4+, determinând distrugerea treptată şi progresivă a sistemului imunitar al gazdei. Bolnavii sunt contagioşi prin sânge, prin secreţii sexuale, transplacentar şi prin laptele matern. Căile de transmitere sunt: - parenterală (transfuzii de sânge, injecţii cu ace contaminate, intervenţii chirurgicale şi manevre medicale cu materiale şi instrumente contaminate, tratamente stomatologice cu instrumentar neprelucrat şi nesterilizat corect, manichiură, pedichiură efectuată cu instrumente nesterilizate); - sexuală (hetero sau homosexuală, riscul de transmitere fiind mai mare de la bărbat infectat la femeie decât de la femeie infectată la bărbat); - calea materno-fetală (se poate produce în timpul sarcinii, în timpul naşterii, sau post-partum). Gravidele cu HIV au nevoie de tratament antiretroviral Este foarte important ca în cadrul consultaţiei prenatale să se facă, de rutină, testarea pentru anticorpi HIV1 şi 2 . Gravidele depistate HIV pozitiv necesită supraveghere şi tratament antiretroviral, precum şi măsuri profilactice în vederea evitării contaminării nou-născutului. Riscul de transmitere materno-fetală este cu atât mai mare, cu cât viremia este mai mare (prezenţa a peste 100.000 de copii ARN-HIV/ml este considerată cu risc major de transmitere la făt, necesitând tratament cu azitromicină pe tot parcursul sarcinii, travaliului şi naşterii). Cu cât numărul de limfocite CD4+ este mai scăzut şi stadiul clinic al infecţiei este mai avansat, cu atât riscul de transmitere a bolii de la mamă la făt este mai mare. Tratamentul cu azitromicină în timpul sarcinii previne infectarea celulelor placentare, inhibă replicarea virală, reduce încărcarea virală, diminuându-se riscul de transmitere verticală (materno-fetală) a bolii. Măsuri profilactice Măsurile de profilaxie în timpul sarcinii, travaliului şi naşterii sunt: - evitarea manevrelor obstetricale invazive (forceps, electrozi implantaţi în scalpul fetal, amnioscopie, amniocenteză); - dezinfecţia filierei pelvigenitale cu substanţe virulicide, cezariana (există studii care arată că nu există o scădere semnificativă a riscului de transmitere în cazul naşterii prin cezariană, totuşi, infecţionişti din Iaşi recomandă această cale de naştere, considerând că transmiterea virusului este favorizată de contracţiile uterine din travaliu). În timpul naşterii, copilul vine în contact cu sângele şi secreţiile genitale infectate ale mamei, iar după ruperea membranelor, transmiterea se poate produce şi ascendent, prin infectarea lichidului amniotic. După naştere, există riscul contaminării nou-născutului prin laptele matern (25-30%), de aceea, în ţările dezvoltate, în care există posibilitatea materială a alimentaţiei artificiale, este contraindicată alăptarea copiilor născuţi din mame HIV pozitive. La femeia HIV pozitivă, sarcina grăbeşte evoluţia către boala propriu-zisă, SIDA, mai ales după naştere. De asemenea, infecţia HIV creşte riscul complicaţiilor la naştere: prematuritate, mortalitate infantilă perinatală, infecţii materne puerperale, infecţii materne transmise fătului şi nou-născutului (herpes, cytomegalovirus). Bebeluşul poate fi diagnosticat cu SIDA în primele 18 luni de viaţă În funcţie de precocitatea cu care s-a produs transmiterea materno-fetală a infecţiei se pot produce forme de boală rapid evolutivă la nou-născut şi sugar, cu deces precoce în primii ani de viaţă sau, dacă contaminarea s-a făcut mai târziu, copilul face o formă lent progresivă asemănătoare adultului. Stabilirea diagnosticului de infecţie HIV la copil este posibilă în primele 18 luni de viaţă doar cu determinarea viremiei prin tehnici moleculare sau prin culturi virale, tehnici scumpe şi cu accesibilitate redusă. Testele uzuale tip ELISA şi Western blot nu au relevanţă, deoarece evidenţiază anticorpii anti-HIV care sunt oricum prezenţi la aceşti copii, fiind primiţi transplacentar de la mamă, chiar în condiţiile unui nou-născut necontaminat. Tratamentul cu antivirale al gravidelor HIV pozitive, cât şi măsurile profilactice din care am enumerate doar câteva au ameliorat mult prognosticul copiilor născuţi din mame infectate. Condiţia esenţială este buna cooperare a gravidelor în ce priveşte consultaţia prenatală şi analizele obligatorii în sarcină.