Înființarea Patriarhiei Române, urmare a jertfelor martirilor români din toate veacurile

La înființarea Patriarhiei Române din 4 februarie 1925 și-au adus contribuția mai mulți oameni, mulți factori și multe evenimente. Una dintre condițiile ridicării la demnitatea de Patriarhie - titlu de noblețe - a fost îndeplinită în 25 aprilie 1885, când Biserica Ortodoxă Română a dobândit autocefalia. Această realizare a Bisericii era urmarea Unirii de bază din anul 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a dobândirii independenței în urma Războiului din anul 1877 și a faptului că în anul 1881 România a devenit regat. În urma tuturor jertfelor de-a lungul veacurilor, la finele Primului Război Mondial, la 1 Decembrie 1918, românii din toate provinciile ţării au serbat la Alba Iulia Unirea de vârf.  

Tratatul de pace de la Trianon din anul 1920 a confirmat unirea românilor. Unității și integrității statale a României i-a succedat unificarea bisericească sub conducerea Sfântului Sinod din București. Astfel, la 23 aprilie 1919, Sinodul episcopesc al Mitropoliei Ardealului (alcătuit din episcopii Ioan Papp al Aradului, care era și locțiitor de mitropolit, și dr. Miron Cristea al Caran­sebeșului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din București, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș să fie „parte integrantă a Bisericii-mamă din România întregită” (Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, București, 1981, p. 390). Preșe­dintele Sfântului Sinod era Mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu.

La sfârșitul anului 1919, Sfântul Sinod a hotărât ca Statutul șagunian să stea la baza noii legi de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. Principiile acestui statut erau: autonomia față de stat (care o apăra de orice amestec sau aservire față de conducerea lumească), sinodalitatea, colaborarea dintre clerici (1/3) și mireni (2/3) la conducerea treburilor bisericești  (Ibidem, pp. 389 și 391).

Tot la finele anului 1919, Episcopul dr. Miron Cristea al Caransebeșului - care fusese trimis anterior de către românii transilvăneni (ca reprezentant al lor) la București, ca să prezinte Actul Unirii  de la 1 decembrie 1918 - a fost ales și înscăunat Mitropolit Primat, ceea ce era un simbol al unității statale și bisericești.

Propunerea de înființare a Patriarhiei

În cadrul Sfântului Sinod, propunerea de înființare a Patriarhiei a fost întocmită de Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, iar Actul de înființare a Patriarhatului ortodox român a fost adoptat în unanimitate de Sfântul Sinod. 

Legea înființării Patriarhiei a fost promulgată în 23 februarie 1925 de către Regele Ferdinand, după ce fusese votată în Camera Deputaților (12 februarie) și în Senat (17 februarie). 

În urma scrisorilor irenice - trimise Bisericilor-surori de către Mitropolitul Primat Miron Cristea, pentru a le vesti înființarea noii Patriarhii, Patriarhul Ecumenic Vasile al II-lea a emis, în 30 iulie 1925, Tomosul pentru recunoașterea Patriarhiei Ortodoxe Române, ceea ce arată deplina comuniune din cadrul Ortodoxiei.  

În fine, Mitropolitul Primat de până atunci, Miron Cristea, a fost învestit ca Patriarh al României în data de 1 noiembrie 1925 în Palatul Regal, unde a primit cârja pastorală din partea Regelui Ferdinand al României.  

Părintele profesor Mircea Păcurariu menționa în lucrarea sa - Istoria Bisericii Ortodoxe Române - că toate cele amintite mai sus au fost posibile datorită jertfelor de sânge ale românilor, de-a lungul veacurilor (Ibidem).

Înființarea Patriarhiei Române, expresie a unității spirituale a neamului

Mulți au fost aceia care au susținut înființarea Patriarhiei Române, ca expresie a unității spi­rituale a neamului: Ion I. C. Brătianu, Nicolae Iorga, Alexandru Lapedatu, Onisifor Ghibu etc.

Însă, înaintea tuturor celor menționați, inițiativa ridicării Bisericii Ortodoxe Române la demnitatea de Patriarhie autocefală, ca expresie a reîntregirii Bisericii din Țara Românească, Moldova și Transilvania și călăuzirea ei de către un singur păstor a aparținut preotului dr. Gheorghe Ciuhandu (1875-1947), în cadrul cuvântării pe care a rostit-o la Congresul preoțimii din Transilvania, întrunit la Sibiu, în martie 1919 (Ibidem, p. 393). Acesta era consilier eparhial la Arad și membru de onoare al Academiei Române.

Propunerea de înființare a Patriarhiei întocmită de Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei (absent de la ședință) a fost citită în cadrul Sfântului Sinod, din 4 februarie 1925, de către Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei.

Patriarhia a fost înființată de poporul român

În Actul de înființare a Patriarhatului Ortodox român, citit de către Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului Noul Severin, se menționează că: poporul român își înființează de astăzi îna­inte, prin propria lui suveranitate politică și bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, ... (Ibidem, p. 394). 

Așadar, un preot a propus, poporul român a dispus, iar Sfântul Sinod, prin decizia luată, s-a supus, într-o împreună-lucrare, căci în unanimitate a adoptat hotărârea de înființare a Patriarhiei ­Române (Ibidem): Consensus ­Ecclesiae.

Tot poporul a fost acela care prin reprezentanții săi - deputați și senatori - a aprobat, prin Legea din 23 februarie 1925, înființarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe ­Române.  

Nicolae Bălcescu scria: „Unitatea națională fu visarea iubită a Voievozilor noștri cei mari, care întrupară în sine individualitatea și cugetarea poporului spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră și muriră!” (Nicolae Bălcescu, Opere, vol. II, Editura Academiei, București, 1982, p. 111).  

De asemenea, Ioan Lupaș evidenția: „Unitatea României nu este nici opera unui om, nici a unei provincii, nici a unei generații. Ea este rezultatul luptelor susținute vreme de veacuri de cei mai buni fii ai poporului românesc. Unitatea noastră națională a fost cimentată nu numai de sângele soldaților noștri, dar și de sufe­rințele intelectualilor și scriitorilor, care începând din veacul al XV-lea au îndurat pentru ideile lor temnița și deportațiunea” (Ioan Lupaș, Istoria Unirii Românilor, Basilica, București, 2018). 

Așadar, atât unitatea națio­nală, cât și cea bisericească reprezintă rodul jertfelor românilor. Deopotrivă însă, Biserica Ortodoxă Română prin ierarhii, preoții, diaconii și cărturarii ei a contribuit de veacuri la păstrarea și promovarea conștiinței unității de neam, de credință și de limbă a românilor.  

Într-o continuitate de gând și de simțire cu cei amintiți anterior, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în Cuvântul la Centenarul Patriarhiei din 4 februarie 2025 afirma: „Biserica Ortodoxă Română își are temelia în propovăduirea Evangheliei lui Hristos de către Sfinții Apostoli Andrei și Filip și a fost întărită de jertfele martirilor”, iar în mesajul intitulat Să păstrăm și să cultivăm darul unității naționale ca simbol al demnității, prilejuit de sărbătoarea de 1 decembrie 2014, sublinia că: În secolul al XVIII-lea au fost trași pe roată doi martiri ai ­neamului românesc - Horea și Cloșca.

240 de ani de la martiriul lui Horea

Am rememorat toate acestea pentru că în anul 1885, la 100 de ani de la martiriul lui Horea și Cloșca, Bisericii Ortodoxe Române i se recunoștea autocefalia, iar în anul acesta, 2025, se împlinesc 240 de ani de la același martiriu, din 28 februarie 1785, iar „Centenarul Patriarhiei este un timp de recunoștință față de înaintași”.

Martitiriul lui Horea ne readuce în faţă semnele cu care obişnuim să cinstim sfinţii mărturisitori: Ortodoxia credinței (Ibidem), căci mișcarea lor a avut (și) un caracter confesional:  

 - „Contele Francisc Eszterházy, cancelarul Curții din Viena, întemeiat pe informațiile primite de la organele adminis­trației din Transilvania, sublinia într-o adresă către împăratul Iosif, la două săptămâni după izbucnirea mișcării (14.11.1784) că din toate peripețiile ei apare lămurit tendința religioasă și cea națională. Era deci o mișcare a Ortodoxiei împotriva asupritorilor eterodocși” (I. Lupaș, Răscoala țăranilor din Transilvania la anul 1784, Tipografia ASTRA SA - Cluj - 1934, p. 58).  „Pe lângă mulțimea de opresiuni la care erau supuși țăranii în general, mai trebuie să amintim aici suferințele țăranilor români din cauza fanatismului religios al Bisericii catolice și reformate”. „[...] o triplă opresiune asupra românului, ca iobag, ca biserică și ca națiune” (Nic. Densușianu, Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria 1784-1785, Vestala, București, 2017, pp. 9-10). „[...] aspectul confesional, întemeiat pe Ortodoxie, conduce la manifestări și acțiuni în sensul păstrării vechii credințe a locuitorilor români” (Nicolae Edroiu, De la Tănase (Atanasie) Todoran la Horea, Cloșca și Crișan, în Mărturie și Martiriu în Transilvania secolului al XVIII-lea, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 210; întregul studiu al academicianului arată caracterul confesional al mișcării).

Semne şi caracteristici ale martirilor care s-au jertfit pentru credinţă şi dragoste de aproapele

Mărturisirea jertfelnică a credinței (Ibidem) o constituie martiriul lui Horea şi Cloşca pentru Legea românească strămo­șească.  Martiriul lor a fost deopotrivă și din dragoste pentru neam: Eu mor pentru națiune! - afirma Horea pe eșafod înainte de execuție. Potrivit Evangheliei Judecății de apoi, omul care-și hrănește, își îmbracă și-și cercetează aproapele, de fapt Îl hrănește și-L îmbracă pe Hristos; tot astfel, omul care moare pentru semenul său moare pentru Hristos!; iar Horea a murit pentru tot neamul său: mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să și-l pună pentru prietenii săi (Ioan, 15, 13). Toate acestea arată iubirea smerită și milostivă față de aproapele (Ibidem).  

Ceea ce asupritorii din toate timpurile au dezbinat, Dumnezeu a unit, căci în urma morții martirice a lui Horea și a lui Cloșca, trupurile lor despicate în patru și răspândite în cele patru zări i-au adunat pe românii din toate plaiurile autohtone într-o unitate. Locul martiriului lor și al pornirii înspre împrăș­tiere a oaselor lor frânte și destrămate a devenit locul Unirii românilor: Alba-Iulia; 

- în contextul în care generalul Bucov, în anul 1761, a distrus prin ardere peste 300 de biserici de lemn din Transilvania, iar mănăstirile de piatră le-a dărâmat cu tunul (Sâmbăta de Sus, Prislop etc.), faptul că astăzi ni se păstrează cele două biserici de lemn construite de meșterul dulgher Horea constituie o altă minune. Prima a fost construită în anul 1746 (1750) la Albac-Alba și se află azi la Olănești-Vâlcea (via Florica-Argeș), datorită Patriarhului Justinian Marina, iar a doua a fost construită la Cizer-Sălaj și se află azi în muzeul din Cluj-Napoca.  Acestea sunt adevărate minuni ale martirilor despre care vorbim.

Evlavia poporului față de Horea şi Cloşca s-a manifestat prin introducerea lor în canonul iconografic al Bisericii Ortodoxe Române, asemenea Sfinților Simeon Evlaviosul, Vasile de la Poiana Mărului, Teofana Basarab și a multor altora; de asemenea, ­evlavia poporului față de ei s-a manifestat și prin poezia populară și cultă și prin studiile marilor cărturari români de la Nicolae Densușianu, Ioan Lupaș, Ioan Fruma și până la academicienii David Prodan, Nicolae Edroiu și Ioan-Aurel Pop. 

 În anul 1919, primul om care a propus ridicarea Bisericii Ortodoxe Române autocefale la demnitatea de Patriarhie a fost preotul Gheorghe Ciuhandu, apoi poporul român a dispus prin Actul din 1925 înființarea Patriarhatului ortodox român, iar Sfântul Sinod s-a supus într-o împreună-lucrare cu neamul, adoptând în unanimitate hotărârea. Poporul a „dispus” prin „evlavia sa” introducerea lui Horea și a lui Cloșca în canonul iconografic drept martiri români ortodocşi, asemenea mărturisitorilor din temniţele comuniste, canonizaţi recent.