Îngerii în Vechiul Testament

Din punct de vedere etimologic, cuvântul folosit cel mai frecvent în ebraică pentru „înger“ este malakh cu sensul de „mesager“, de la o rădăcină atestată în ugaritică având sensul de „a trimite“. Acest termen este deopotrivă aplicat oamenilor şi îngerilor. Traducerea în greacă a termenului, în Septuaginta, prin angelos, păstrează varietatea de sensuri din ebraică. Abia prin Vulgata este făcută o distincţie sistematică între trimişii îngereşti (lat. angelus) şi cei umani (lat. nuntius). Totuşi, există indicaţii că deja în Septuaginta angelos începe să preia sensul cvasi-tehnic de fiinţă cerească. Apoi, termenul a trecut în limbi europene exclusiv cu acest sens.

 

Ebraica post-biblică foloseşte malakh doar pentru mesageri cereşti, utilizând alţi termeni pentru cei umani.

 

Alţi termeni vechi-testamentari folosiţi cu sensul de „înger“ sunt elohim (Ps. 81, 1), bene elohim sau bene elim (fiii lui Dumnezeu) (Ps. 28, 1; 88, 7, Iov 1, 6; 2, 1; 38, 7), ţeva haşşamayim (oştirea cerului) (Neem. 9, 6; III Rg. 22, 19), kedoşim (fiinţe sfinte) (Iov 5, 1; Ps. 88, 8), iar uneori îngerul este denumit „om“ (d.e. fiinţa misterioasă care se luptă cu Iacov în Fc. 32 este întâi numită iş, apoi elohim, dar la Osea apare ca malakh: Os. 12, 5).

 

Un caz interesant îl reprezintă folosirea sintagmei malakh Yahwe în anumite texte care nu disting clar între Dumnezeu şi trimisul Său. Astfel, Agar întâlneşte un înger, dar ulterior Îl numeşte Dumnezeu; Dumnezeu porunceşte sacrificiul lui Isaac, apoi lui Avraam i se adresează din cer îngerul Domnului; îngerul Domnului i se arată lui Moise într-o pară de foc în rugul nemistuit, dar în restul relatării Moise vorbeşte cu Dumnezeu (Ieş. 3, 2 ş.u.); Ghedeon se adresează când lui Dumnezeu, când îngerului Lui (Jud. 6, 11 ş.u.). Astfel de texte pot fi înţelese ca teofanii prefigurative ale Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

O privire de ansamblu asupra anghelologiei vechi-testamentare urmărind dezvoltarea istorică a conceptului derivată din genurile literare şi contextele social-istorice ne face să remarcăm faptul că deşi în straturile mai timpurii ale Vechiului Testament apar referiri la îngeri, se constată o creştere a acestora în scrierile exilice şi post-exilice cu atingerea unui vârf al dezvoltării anghelologiei în perioada târzie a celui de al doilea templu (sec. III î.Hr. - I d.Hr.). În cadrul conceptelor pre-exilice se diferenţiază sfatul divin, Iahve fiind văzut ca rege în slujba căruia se află fiinţe divine (III Rg. 22, 19-22; Ps. 81, 1), oastea cerească - Iahve Savaot, Dumnezeul oştirilor, Care stă pe heruvimi (I Rg. 4, 4), căpetenia oştirii lui Iahve (Ios. 5, 13-15), zece mii de sfinţi care îl însoţesc pe Iahve (Dt. 33, 2), multe mii de care (Ps. 67, 18) - şi trimisul lui Iahve care are o varietate de funcţii precum binevestirea de naşteri, chemarea unor persoane să împlinească misiuni de la Dumnezeu, îndrumarea unor persoane şi comunicarea făgăduinţelor lui Dumnezeu. Astfel, conceptul pre-exilic de înger este unul mai puţin precizat, îngerii nu au nume personale sau funcţii specifice (exceptând Ios. 5, 14), nu sunt descrişi (excepţie parţială în Jud. 13, 6). Începând cu sec. VI î.Hr., şi mai ales în literatura profetică, aşadar în cadrul conceptelor exilice şi post-exilice timpurii, se observă o dezvoltare a anghelologiei. Viziunea lui Iezechiel referitoare la distrugerea Ierusalimului (Iez. 8-11) începe cu apariţia unor fiinţe îngereşti ce însoţesc chipul slavei lui Iahve (Iez. 1, 28). Distrugerea Ierusalimului este înfăptuită la porunca lui Iahve, de către alte fiinţe îngereşti descrise ca şase oameni, fiecare cu unealta sa de distrugere (Iez. 9, 2), între care se află şi un „scrib“ cu rolul de a-i însemna pe cei ce puteau fi cruţaţi (Iez. 9, 3-4). Miza acestui text este să arate că distrugerea rămâne sub controlul direct al Dumnezeului lui Israel. În paralel cu viziunea distrugerii Ierusalimului se află viziunea templului ce urmează a fi reconstruit (Iez. 40-48). Iezechiel este călăuzit prin templu de către un înger (40, 3: om a cărui apariţie este ca a bronzului strălucitor). Heruvimii ca fiinţe cereşti sunt descrişi în Iez. 1 şi 10. Este menţionat rolul lor de păzitori în Fc. 3, 24, Iez. 28, 14, apar în Ieş. 25, 18-20. Serafimii ca fiinţe cereşti sunt amintiţi doar la Is. 6, 2-7, fiind descrişi în jurul tronului Domnului, preamărind slava lui Dumnezeu. Zaharia, profet post-exilic timpuriu confruntat cu probleme de restructurare socială, reia mai vechea noţiune de oştire a lui Iahve, într-un stil mai elaborat (Zah. 1, 7-17; 6, 1-8). Malakh Yahwe este acum prezentat ca o figură distinctă, cu autoritate în lumea îngerească şi îndeplineşte mai multe funcţii. În general, anghelologia tinde să fie mai descriptivă în 1-2 Paralipomena faţă de textele paralele din 1-4 Regi (d.e. II Rg. 24, 16-17 faţă de I Par. 21, 15-30).

Noţiunea de înger cu o responsabilitate particulară de îndrumare şi intervenţie în numele unei persoane se dezvoltă în Iov 33, 23-26 (cf. 5, 1; 16, 19). Abia în perioada târzie a celui de-al doilea templu dezvoltarea anghelologiei atinge un vârf. Apar câteva dezvoltări noi în anghelologie, în mod special noţiunea dualistă a îngerilor răi, opuşi lui Dumnezeu (d.e. termenul „satan“ apare în Zah. 3, 1-2 cu sensul de acuzator, fiind prezentat ca simplu membru al sfatului divin şi nu ca duşman al lui Dumnezeu cum apare în anghelologia târzie: Iov 1, 6; 2, 1). În această perioadă, majoritatea credinţelor despre îngeri sunt extinderi şi concretizări ale noţiunilor mai vechi. Dezvoltarea anghelologică atinge vârfuri în anumite genuri literare (literatura apocaliptică) şi literatura comunităţii din Qumran. Cartea lui Daniel prezintă pe lângă caracteristicile de până acum ale anghelologiei şi caracteristici noi şi puncte de legătură cu apocalipsele extrabiblice. Revelaţiile primite de Daniel sunt fie viziuni simbolice pe care un înger le interpretează (cp. 7-8), fie se fac în întregime prin intermediul unui înger (cp. 10-12). Se pot remarca şi la Zaharia viziuni explicate de un înger (1, 9-14; 2, 1-7; 4, 1-5; 5, 5-10; 6, 4-5), dar este prezent şi malakh Yahwe, iar Zaharia primeşte şi în mod direct profeţii (cap. 8-14) de la Dumnezeu, lucru care nu se întâmplă la Daniel. Cartea Daniel este singura carte din Vechiul Testament în care îngerii au personalităţi distincte, nume proprii: Gabriel (8, 16; 9, 21), Mihael (10, 13; 12, 1). De asemenea, caracteristic pentru cartea Daniel este şi faptul că fiecare naţiune are îngerul său; astfel se fac menţiuni despre îngerul Persiei şi Greciei (10; 13, 20) şi despre îngerul Mihael al poporului Israel (12, 1). În Tob. 12, 15 se face referire la şapte căpetenii îngereşti. Ei sunt trimişi pe pământ pentru a vindeca oamenii (Tob. 3, 17) şi le aduc rugăciunile înaintea lui Dumnezeu (Tob. 12, 12). Vechiul Testament menţionează numele a trei căpetenii îngereşti: Mihael, „Cine este ca Dumnezeu“, prinţul îngerilor (Dan. 12, 1) şi îngerul păzitor al poporului Israel (Dan. 10, 10-21), fiind de remarcat şi faptul că în „Apocrifa lui Moise“, Mihael este socotit mediatorul prin care a fost dată legea (cf. Gal. 3, 19); Gabriel, „puternicul lui Dumnezeu“ sau „omul lui Dumnezeu“ (Dan. 8, 16; 9, 21; cf. Lc. 1, 11.19) şi Rafael, „Dumnezeu vindecă“ (Tob. 3, 17; 12, 12.15). Aşadar, în textele vechi-testamentare se remarcă o conturare gradată a îngerilor în ceea ce priveşte identitatea lor ca persoane.