Între alfa şi omega: Dezastru sau binecuvântare?

Unul dintre elementele vitale şi un adevărat suport al întregii creaţii este apa. Aparent banală şi lipsită de spectaculozitatea multor elemente chimice care se remarcă prin raritatea sau dificultatea de a fi procurate, apa nu îşi scoate în evidenţă valoarea decât atunci când deja a depăşit cadrele normalităţii. Atât excesul apei, sub forma inundaţiilor, cât şi lipsa acesteia, care conduce la secetă, generează panică, instabilitate şi nu de puţine ori măsuri in extremis de reabilitare a situaţiei.

Sunt încă proaspete în memoria noastră imaginile terifiante din vara anului 2006, difuzate de canalele de televiziune de la locurile în care apa a provocat adevărate dezastre. Mii de oameni rămâneau fără adăpost, fără bunurile agonisite de-a lungul întregii vieţi sau chiar fără unii dintre cei apropiaţi. De asemenea, au fost remarcabile iniţiativele persoanelor private şi instituţiilor publice care au făcut eforturi pentru a alina suferinţa acelor oameni cu care natura nu a făcut compromisuri. Necazul unora a stimulat omenia altora, şi în acest fel, în multe situaţii, pagubele au fost diminuate. În prezent, o situaţie la fel de dramatică, dar generată de o cu totul altă problemă cauzează aproximativ la fel de multe pagube. Din cauza lipsei precipitaţiilor şi a secetei prelungite, numeroase comunităţi au rămas fără rezerve şi surse de apă, mii de hectare de culturi agricole sunt compromise, iar regiuni întregi din mai multe zone ale ţării au fost declarate zone calamitate. Mai mult decât atât, zilnic sunt date publicităţii statistici macabre care înfăţişează cazuri de decese din pricina valorilor termice ridicate sau a dezechilibrelor cauzate de acestea. Ca şi în anul precedent, şi de data aceasta se pot constata iniţiative umanitare admirabile, care colectează, în acest an, apă, pentru cei care vara trecută sufereau din pricina furiei nemiloase a valurilor. Din fericire, atât pagubele provocate de inundaţiile din anul trecut, cât şi seceta din acest an au afectat şi afectează în mod drastic doar o parte a populaţiei şi a zonelor ţării, marea majoritate asistând la cele întâmplate şi mulţumind în gând că nu au fost direct vizaţi de furia naturii. O atitudine normală în faţa acestor intemperii şi a dezastrelor provocate de ele ar fi, pe lângă iniţiativele prompte de întrajutorare a celor în necaz, şi o evaluare a situaţiei urmată de implementarea unor strategii de prevenire sau limitare a unor eventuale neajunsuri similare în viitor. Este regretabil faptul că după iniţiativele umanitare din anul trecut, care vizau întrajutorarea sinistraţilor, nu au fost realizate proiecte clare de îndiguire, spre exemplu, a cursurilor de apă care au favorizat inundaţiile. Sau poate acestea au fost în multe cazuri deja realizate, dar nu s-a simţit nevoia mediatizării lor, pentru că sunt doar expresii ale normalităţii, ceva ce trebuia oricum făcut? Ar fi bine să fie aşa. De asemenea, în urma dezastrelor provocate de seceta din acest an, pe lângă ajutoarele umanitare absolut necesare, ar fi normal să apară şi proiectele de aducţiune a apei în localităţile rămase în prezent fără surse de apă. Vor constitui acestea o prioritate imediat după ce seceta va fi luat sfârşit sau va urma aceeaşi inerţie letargică şi lăsare în voia sorţii? Nu de puţine ori, constatăm o formă cu totul subtilă şi înşelătoare a delăsării, şi anume aceea a unei aşa-zise încrederi în ajutorul şi paza lui Dumnezeu. Pornind de la premisa că oricum cu forţele naturii nu te poţi măsura, în multe cazuri, singura soluţie este lipsa oricărei iniţiative, dublată de o speranţă exprimată cu jumătate de gură în ajutorul Celui de Sus. În acest context, îndemnul biblic „Nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele“ (Mt. 6,31) este asimilat delăsării şi inactivităţii. Este destul de dificil de rezolvat această dilemă, pentru că sensul cuvântului biblic chiar aceasta denotă: o predare totală a existenţei noastre în mâna lui Dumnezeu, o încredinţare fără rezerve a prezentului şi viitorului în grija Atotţiitorului, o delăsare, în ultimă instanţă. Dar o delăsare plină de activitate, o încredere în ajutorul lui Dumnezeu, care nu exclude, ci presupune un efort din partea omului de a găsi soluţii, de a evita, preveni sau îmbunătăţi. Dacă îndemnul „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru“ ar implica o interzicere din partea lui Dumnezeu a conlucrării şi implicării omului, atunci nu ar avea nici un sens reproşul adus slugii care nu şi-a înmulţit talantul (Mt. 25) sau celei care şi-a zidit casa pe nisip (Mt.7). Dumnezeu nu doar că nu interzice implicarea şi iniţiativa responsabilă a omului în problemele care îl privesc, ci condiţionează chiar ajutorul Său de interesul şi râvna noastră. Din această perspectivă, atât inundaţiile din anul trecut, cât şi seceta din acest an pot fi privite nu doar ca dezastre ale naturii, ci şi ca şanse de a ne corecta o dimensiune a vieţii noastre spirituale de multe ori neglijată.