Între cernita pocăinţă şi bucuria luminoasă a Învierii

Data: 28 Feb 2015

În conformitate cu tradiţia noastră liturgică şi ţinând cont de semnificaţia zilei de duminică, praznic al Învierii Domnului, pe întreaga perioadă a Postului Mare, de luni până sâmbătă, veşmintele clericilor şi acoperămintele (straiele) cu care se înveşmântează biserica sunt de culoare închisă, iar duminica, acestea sunt de culoare deschisă. Vă prezentăm, pe această temă, un text semnat de Nicolae Pintilie. Veţi sesiza, pornind de la această scurtă incursiune în istoria liturgică a Bisericii Ortodoxe, strânsa legătură care există între anumite perioade sau zile ale anului liturgic şi modul în care sunt rânduite, în biserică, slujbele, gesturile liturgice, precum şi toate elementele cu impact vizual.

Orice persoană care a participat cel pu­ţin o dată la o sluj­bă ortodoxă a remarcat, cu siguranţă, frumu­se­ţea şi solemnitatea veşmintelor liturgice. Diversitatea culorilor face parte din simbolismul Bi­sericii şi are un impact puternic asupra credincioşilor. Îmbinarea dintre culoare şi sunet, icoană, veşmânt şi imn, totul într-o simfonie mistică, sfântă, duce cu gândul la o altă lume, o fărâmă şi o pregustare din Împărăţia lui Dumnezeu.

Atmosfera liturgică a fost su­bliniată foarte frumos în exclamaţia delegaţiei ruse pre­zen­te în timpul dumnezeieştii Liturghii din marea biserică din Constantinopol: „Am văzut cerul pe pământ şi nu mai ştiam dacă ne aflam în cer ori pe pământ... şi ne-am convins că acolo locuieşte Dumnezeu, în mijlocul oamenilor şi slujba lor este mai minunată decât a ori­cărei alte ţări“, aşa cum subli­ni­ază cronica lui Nestor, din se­colul al X-lea. Ce au văzut ru­şii încă necreştini în Con­stan­­tino­pol? Tocmai simfonia dintre gest, culoare şi imn, strâns u­ni­te în slăvirea lui Dum­nezeu.

Fastul liturgic, armonia imnelor, lumina diafană şi căldu­ra spirituală a icoanelor, parfu­mul înmiresmat al tămâiei, prezenţa tainică a sfinţilor şi a îngerilor în Sfânta Liturghie re­levă universul spiritual în ca­re se realizează marea întâl­ni­re dintre Dumnezeu, om şi cosmos. În cuvinte simple sunt elemente trăite şi înţelese dincolo de simbolistica lor acorda­tă de către teologie. Icoane, veş­minte, acoperăminte - toate la un loc formează atmosfera li­turgică. Prin acestea, în mod fi­zic, credinciosul înţelege că nu se află într-un loc obişnuit, ci la biserică, antecamera Împără­ţiei lui Dumnezeu, un colţişor de rai. Această atmosferă o gă­sim pe toată perioada anului li­turgic în bisericile noastre. În­să, ceva se modifică într-o  anumită perioadă, în care totul ia altă logică - Postul cel Mare.

Închise la culoare, dar cu o margine luminoasă

Postul Mare este unul dintre cele mai frumoase răstimpuri liturgice ale anului bisericesc, în care suntem chemaţi la po­că­inţă şi postire intensă, la în­mulţire a rugăciunii. Este singura perioadă din an în care, în cultul Bisericii, se manifestă, accentuat, caracterul peniten­ţial, de pocăinţă. În tot acest răstimp, întreg spaţiul eclezial se preface: de la rânduiala slujbelor, până la culoarea veşmin­telor şi tonurile muzicii liturgi­ce, toate se circumscriu într-o altă logică. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Pavecerniţa Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite reprezintă note caracteristice ale acestei perioade liturgice. Totul ia altă dimensiune: la stra­nă se citeşte mai mult de­cât se cântă, luminile în biseri­că se folosesc cu acrivie, tăce­rea ia locul cuvântului, creân­du-se, astfel, o părticică din viaţa smerită a monahilor din primele secole creştine.

În toată această atmosferă transfigurată, un rol important îl au veşmintele clericilor şi a­co­perămintele liturgice. Astfel, doar în Postul Mare, acoperă­mintele cu care se înveşmântează biserica, începând de la Sfânta Masă şi până la dveră şi la odăjdiile preoţeşti sunt de cu­loare închisă sau chiar nea­gră. Simbolic, prin această prac­tică, ni se arată că ne a­flăm într-o perioadă de tristeţe pentru înstrăinarea noastră de patria cerească. O stare pe care Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul o numeşte „fe­ricita întristare“ sau „triste­ţea radioasă“. Umbra adusă de veşmintele cernite, caracteristice Postului Mare, se termină cu o margine luminoasă, aurie a galonului, icoană ce îndeam­nă la nădejde. Chiar dacă ne po­căim pentru păcatele noastre, speranţa se întrevede din pre­zenţa luminoasă a Sfintei Cruci.

Istoric, veşmintele mohorâte nu sunt altceva decât reminiscenţa hainelor sărăcăcioase ale monahilor din pustiul Siriei şi al Egiptului. În timpul Postului Mare, perioadă a renunţării la eul personal, îmbrăcămintea bisericii devine conformă cu starea sufletească. De aceea, Diataxa (rânduiala) liturgică a Patriarhului Filotei din secolul al XIV-lea recomanda ca veş­min­tele liturgice din timpul postului „să fie făcute din ma­te­riale sărăcăcioase, chiar proas­te şi ieftine, iar din eco­nomii să se dea săracilor“.

„Veşmintele cernite să fie schimbate cu cele ale luminii“

În toată această atmosferă de pocăinţă, în care întunericul ia locul luminii şi veselia devi­ne tânguire, există totuşi o ra­ză strălucitoare, dătătoare de speranţă. Duminicile din Pos­tul Mare nu îşi pierd din importanţă. Mai mult decât în restul anului, cele şase duminici de­vin adevărate sărbători, ase­mă­nătoare praznicelor împă­ră­teşti, fiecare având o logică a serbării: Ortodoxia mărturisitoare, Sfântul Grigorie Palama, Dumnezeiasca Cruce, Sfântul Ioan Scărarul, Cuvioasa Maria Egipteanca, praznicul Intrării Domnului în Ierusalim. Pe lângă prăznuirea Învierii Mân­tui­torului Hristos, aceste duminici îşi dublează importanţa. De aceea, în primele secole creş­tine a existat recomanda­rea ca postul să fie întrerupt în zilele de duminică, din cele 40 de zile ale Păresimilor. Canoa­nele cuprinse în scrierea Con­sti­tuţiile Sfinţilor Apostoli pre­ve­deau ca să nu se postească duminica, în Postul Paştelui: „Dacă vreun cleric ar posti duminica sau sâmbăta, afară de Sâmbăta Patimilor, să se cate­risească, iar de va fi laic, să se afurisească“ (canonul 66).

În această situaţie, care a durat până la finele secolului al VI-lea, în care postul înceta duminica, veşmintele liturgice redeveneau luminoase, expri­mând bucuria, frumuseţea şi mă­reţia lui Hristos Cel înviat. Mai târziu, diataxele liturgice, dar şi Tipiconul Marii Biserici (secolul al X-lea) prevedeau obligativitatea ca „sâmbătă sea­ra, în timpul cântării pro­chi­menului, veşmintele cernite să fie schimbate cu cele ale luminii. Duminică seara la vecernie, tot la prochimen să se revină la culorile închise. Aceasta să se facă până la vecernia Sâmbetei celei Mari“. Astfel, în rânduiala Bisericii a apă­rut practica prăznuirii li­tur­gice a duminicilor din Pos­tul Mare cu veşminte luminoase, de nuanţe deschise.

Din punct de vedere simbolic, alternanţa umbrei şi a luminii la care asistăm în timpul Postului Paştelui aminteşte de „tristeţea plină de speranţă“, caracteristică stării de post. Simţim, prin practica schimbă­rii veşmintelor şi acoperă­mintelor liturgice că după vremea de încercare şi întristare ur­­mează marea şi fericita în­tâl­nire cu Hristos. În cuvinte sim­ple, înţelegem că, după ploaie, întotdeauna răsare soa­rele. Şi ploaia, în care cerul es­te mohorât, dar şi soarele care ne mângâie cu a sa căldură sunt elemente absolut indis­pen­sa­bi­le vieţii. (Nicolae Pintilie)