„Întregul univers material nu este mai valoros decât sufletul unui singur om”

În Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală. Preafericirea Sa a explicat sensurile duhovnicești ale pasajului evanghelic lecturat (Marcu 8, 34-38 și 9, 1), arătând că mesajul principal al Evangheliei zilei este că asumarea crucii reprezintă calea mântuirii în Hristos.

Referindu-se la primele cuvinte ale textului evanghelic, „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34), Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a remarcat existența a patru realități distincte, dar înrudite: voința de a-L urma pe Hristos, lepădarea de sine, luarea crucii și urmarea Sa.

 „Vedem, în Evanghelia de astăzi, că Mântuitorul Iisus Hristos ne arată ce este mai de preț în viața omului: căutarea mântuirii sufletului. Sufletul omului, fiind creat după chipul lui Dumnezeu și fiind unic pentru fiecare, are o valoare unică și eternă. Moartea este urmarea păcatului și a reprezentat un accident. Dumnezeu nu a făcut moartea, ci ea a fost con­secința neascultării protopă­rin­ților. El l-a creat pe om după chipul Său, pentru viața veșnică. De aceea, toate bogățiile acestei lumi, toate galaxiile și întregul univers material nu sunt mai valoroase decât sufletul unui singur om”, a spus Preafericirea Sa.

Privind asumarea crucii de către cei care aleg în mod liber să Îi urmeze Domnului, Patriarhul României a afirmat: „Reținem în mod deosebit că nu este vorba despre crucea de lemn pe care Hristos a fost răstignit, ci este vorba de înțelesul duhovnicesc al Sfintei Cruci. În primul rând, Mântuitorul arată că voința omului de a veni la El este prima treaptă a mântuirii. Mântuirea se dobândește de către oameni care în mod liber doresc să Îi urmeze. Dumnezeu res­pectă libertatea omului deoarece ea este o componentă esen­țială a chipului Său în om, făcând parte din demnitatea persoanei umane. Mântuitorul invită la mântuire, dar nu forțează. El propune, dar nu impune”.

Preafericirea Sa a explicat semni­ficația lepădării de sine, atât de necesară în demersul urmării lui Hristos: „Lepădarea de sine este o expresie mai greu de înțeles pentru omul de astăzi. În limbile moderne occidentale, expresia a fost tradusă uneori prin «negare de sine», unii înțelegând astfel că ar fi vorba de o depersonalizare. Însă înțelesul adevărat al lepădării de sine nu e depersonalizarea, ci lepădarea de un mod egoist, narcisist și pătimaș de a gândi și de a viețui. Acest lucru înseamnă că centrul atenției omului nu trebuie să fie el însuși, ci Dumnezeu și semenii. Modul egoist de a trăi transformă omul într-o închisoare, el devenind propriul său prizonier. Lepădarea de sine este o condiție de a dobândi iubirea smerită și dar­nică a lui Hristos. Mântuitorul cere ca omul să Îl aibă pe Dumnezeu în centrul vieții sale, iar de aici să răspândească lumină în jurul său și să arate față de semeni o iubire darnică, nu posesivă. În mod concret, lepădarea de sine este o luptă duhovnicească purtată cu patimile egoiste și transformarea facultăților sufletești într-o căutare a virtuților”.

Părintele Patriarh Daniel a reliefat felul în care luarea, asumarea sau purtarea crucii reprezintă treapta următoare în efortul de urmare a Domnului: „Asumarea crucii înseamnă, îndeosebi, lupta de a transforma viața, cu neîmplinirile ei, într-o viață duhovnicească, de realizare pe plan spiritual, a sfințeniei. Este lupta prin care omul transformă suferința sau neîmplinirile în speranță. Prin luarea crucii, omul care crede în Hristos aduce în fața Lui orice greutate a vieții pentru a nu o purta singur, ci cu ajutorul Său. Când omul constată că are limite, că are o greutate de depășit în viață, cere ajutorul lui Hristos pentru a purta împreună cu El greutatea vieții. Astfel, ceea ce părea o sufe­rință se transformă în speranță. Această cruce poate lua multe forme în viața omului: poate fi copilăria nefericită a unui orfan; poate fi tine­rețea zbuciumată, cu multe lipsuri, a unei persoane; poate fi căsnicia nefericită a cuiva; poate fi, pentru alții, o sărăcie permanentă sau o boală incurabilă, purtată cu greu. Pentru cei mai mulți creștini, însă, crucea reprezintă efortul sau osteneala de a-și sfinți viața prin iubire smerită și milostivă. Cei ce poartă crucea vieții lor simt ajutorul lui Hristos, astfel încât ea se transformă în bucurie a Învierii”.

Purtarea crucii vieții trebuie însoțită și de cererea continuă a ajutorului lui Dumnezeu și dobândirea conștiinței că omul nu e singur pe acest drum.

„Crucea, în înțelesul duhovnicesc, presupune un duh de smerenie și de continuă rugăciune, pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu în purtarea ei. Cei care au purtat crucea fără speranță și rugăciune, fără a cere ajutor Domnului, au ajuns uneori la disperare sau deznădejde și și-au pus capăt zilelor. Cei care au avut o boală incurabilă, dar s-au rugat, au transformat suferința în biruință pe alt plan: chiar dacă boala nu s-a vindecat, sufletul lor s-a schimbat, s-a cu­rățit și s-a sfințit, iar ei nu s-au mai temut de moarte, fiindcă moar­tea a devenit un paște, o trecere din lumea aceasta la viața veșnică, prin harul lui Hristos. Când Mântuitorul cere ca fiecare să își poarte crucea, El ne cere ca fiecare să dea un sens propriei suferințe și să o transforme în speranță de mântuire. Această temă a fost foarte mult dezbătută de Părinții care au vorbit despre suferințele martirilor, arătând că mucenicii au primit de la Hristos o putere deosebită, care i-a ajutat să rămână fideli în pofida chinurilor și a durerilor mari. De aceea, ei sunt numiți buni biruitori mucenici. Duhul lui Hristos, al iubirii iertătoare, a triumfat în ei, în fața duhului lumesc al violenței pe care îl aveau chinuitorii lor”, a concluzionat Preafericirea Sa.