Învăţătura dogmatică, turnul de veghe al creştinătăţii
Apărarea dreptei credinţe de „otrava de moarte sufletească“ a ereziilor a constituit dintotdeauna o preocupare fundamentală în viaţa Bisericii. Pe fondul acestor „necesităţi indispensabile“, soborul Sfinţilor Părinţi din primele veacuri, precum şi teologii de mai târziu au pus umărul la consolidarea unor „turnuri de veghe“, stăruitoare şi lucrătoare în apărarea neîntinată a moştenirii celei „de Dumnezeu însufleţite“.
Din această necesitate a luat naştere dogma Bisericii, lucrare sfântă şi de Dumnezeu întărită să statornicească dreptatea şi adevărul peste chipul cel pervertit al înşelăciunii. În consecinţă, „descriind şi analizând conţinutul credinţei, învăţătura dogmatică (de la oricare purtător bisericesc al harului ar proveni) vivifică imaginea trupului comunitar al Tradiţiei. În final, această lucrare acuză atât pe necredincios, cât şi orice fel de necredinţă. Sfântul Ioan Damaschinul clarifică în mod categoric conţinutul credinţei: comuniunea Tradiţiei, aşa cum există aceasta în Biserica Universală, constituie credinţa. La polul opus, acela care se află în comuniune cu lucrurile diavolului, şi prin urmare aici este epuizată comuniunea Tradiţiei, este necredincios“, după cum susţine pr. prof. Ioan Bria („Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică“, Sibiu, 2009, p. 11).
Dogma ca armă împotriva ereziilor
Înţelegem de aici că transpunerea dogmatică a învăţăturii de credinţă a constituit nu numai revigorare şi întărire a creştinismului, ci şi prima armă folosită de creştini în lupta cu ereziile. Iată ce spune în acest sens IPS Părinte Mitropolit Irineu Popa: „Biserica, în dogmele şi mărturisirile ei, se deschide revelaţiei, fiind plină de Duhul lui Dumnezeu Care nu încetează s-o inspire. În acest sens dogma este şi va fi în continuare oros, adică limită, hotar, o stavilă în calea neadevărului. Ca atare, atâta timp cât se respectă întregul, în interiorul dogmei se poate gândi liber, se poate trăi şi exprima sinodal cunoaşterea mereu profundă a învăţăturilor de credinţă, dar fără să se aibă vreodată pretenţia unei absolutizări sau a unei deplinătăţi. În acest context, Sfântul Ignatie al Antiohiei, în una din Epistolele sale, sfătuia pe credincioşii săi: «Cercetaţi pentru a fi siguri că aveţi dogma Domnului şi a Apostolilor». Iar Origen, vorbind despre «dogmele mântuitoare creştine», explica şi el că «secundum dogmam nostrum, id est secundum Ecclesiae fidem». În acelaşi sens glăsuieşte şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, care adăuga: «Evlavia ortodoxă constă în aceste două lucruri: în dogmele bisericii şi-n practicarea virtuţilor. Dumnezeu nu separă dogmele de faptele bune şi nici nu admite cuvintele care nu se justifică prin dogme. Căci ce câştig este să ştii toate dogmele cu privire la Dumnezeu şi cu toate acestea să fii un infam închinător la idoli? Şi pe de altă parte, ce câştig este să fii un extraordinar abstinent dacă eşti un hulitor ticălos?»“ („Dogmele şi Mărturisirile de credinţă ale Bisericii - sensul apofatic şi raţionalitatea lor mai presus de raţiune“, în Revista Mitropolia Olteniei, nr. 9-12/2012, p. 10).
Mărturii biblice pentru paza adevăratei credinţe
Pavăza dreptei credinţe împotriva rătăcirilor de tot felul se alimentează din primele însemnări biblice şi patristice. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a îndemnat pe ucenicii Săi şi pe cei pe care îi învăţa să ia seama la înşelăciunile cele trecătoare ale lumii şi să nu se lase ademeniţi în mrejele păcătoşilor. El descrie astfel autenticul propovăduirii creştine, concretizat în mandatul dat primilor vestitori ai Cuvântului Dumnezeiesc: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este Care grăieşte întru voi. Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui“ (cf. Mt. 10, 16-22). În cuvintele Domnului regăsim dimensiunea protectivă a noţiunii de dogmă: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mână afară. Şi când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui“ (Ioan 10, 1-5). Şi mai concis, Mântuitorul arată că numai prin Sine şi întru Sine se poate dobândi Împărăţia cerurilor: „Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor. Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla“ (In. 10, 7-9). În altă parte, Domnul îi îndeamnă pe ucenici să se ferească de cei care sunt potrivnici învăţăturilor celor sfinte, pe aceştia îi aseamănă cu fiarele sălbatice: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori“ (Mt. 7, 15).
La rândul său, Sfântul Apostol Pavel consemnează dimensiunea şi totodată necesitatea pastorală a prevenirii învăţăturilor greşite de către cel ce este rânduit prin păstor peste turma cea cuvântătoare a lui Hristos. „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu Însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma“ (Fapte 20, 28-29).
„Viciul imită virtutea, iar neghina se sileşte să fie socotită grâu“
În contrapondere cu învăţătura celor rătăciţi, Biserica a aşezat întotdeauna „dreptarul învăţăturilor celor sănătoase“. Statornicite în primul rând ca necesitate apologetică, dogmele formulate oficial de autoritatea eclesială au avut ca suport atât moştenirea biblică, cât şi însemnările Sfinţilor Părinţi care, girate de autoritatea harului dumnezeiesc, păstrează până la sfârşitul veacurilor consistenţa dogmatică şi morală indispensabilă vieţii comunitar-eclesiale.
Pentru Sfântul Chiril al Ierusalimului, de pildă, cine doreşte să vieţuiască autentic în Hristos trebuie să nu se lase înşelat de lucrătura vrăjmaşului. În felul acesta se arată necesitatea statorniciei celui botezat în dreapta credinţă. „Viciul imită virtutea, iar neghina se sileşte să fie socotită grâu; prin forma ei, se aseamănă cu grâul, dar este dovedită prin gust de cunoscători. Şi diavolul se preface în înger luminos; nu însă ca să se întoarcă acolo unde era (căci diavolul, pentru că are inima întunecată ca o nicovală, nu voieşte să se pocăiască), ci ca să îmbrace cu întunericul orbirii şi cu o stare ciumată de necredinţă pe cei care duc o viaţă la fel cu îngerii. Mulţi lupi umblă de colo-colo în haine de oi, au îmbrăcăminte de oi, dar nu şi unghiile şi dinţii. Sunt îmbrăcaţi într-o piele blândă, înşelând prin înfăţişarea lor pe cei simpli, dar varsă din dinţii lor veninul cel ucigător al necredinţei. Avem deci nevoie de har dumnezeiesc, de minte trează şi de ochi veghetori ca să nu mâncăm neghina ca grâu şi să ne vătămăm din neştiinţă, nici să fim sfâşiaţi luând lupul drept oaie şi nici să socotim înger binefăcător pe diavolul pierzător şi să fim înghiţiţi de el. Căci, spune Scriptura, diavolul «umblă ca un leu căutând pe cine să înghită». Pentru aceasta Biserica dă sfaturi, pentru aceasta sunt învăţăturile de acum, pentru aceasta se fac citiri din Scriptură“ (Cateheza IV, 1 în lucrarea „Cateheze“, Bucureşti, 2003, pp. 49-50). Identificând aceste necesităţi primordiale în misiunea de păstrare a adevărului de credinţă, Sfântul Părinte articulează totodată legătura inseparabilă dintre „învăţăturile cele drepte şi faptele bune“. „Nici învăţăturile nu-s bine primite de Dumnezeu fără fapte bune şi nici faptele bune săvârşite fără învăţături drepte nu-s primite de Dumnezeu. Care este folosul de a cunoaşte învăţăturile despre Dumnezeu, dar a face, cu neruşinare, desfrânare? Iarăşi, care-i folosul de a trăi în înfrânare într-un chip bun, dar a huli cu neevlavie? Cea mai mare bogăţie este învăţarea dogmelor; dar este nevoie de un suflet treaz pentru că sunt mulţi cei furaţi de filosofia şi înşelăciunea deşartă“ (Cateheza IV, 2).