„Învestitura mea de patriarh“

"Încă înainte de 1 Noemvrie, zi de Duminică în care se rânduise să se desfăşure marile serbări ale învestiturii, se simţea în Bucureşti mişcarea unui fapt nou care se petrece". Aşa descria părintele arhim. Iuliu Scriban evenimentele din jurul datei de 1 noiembrie 1925, ziua întronizării patriarhului Miron Cristea, când "s-au împrospătat la noi vremuri şi stări care nu s-au mai înoit de sute de ani".

Patriarhul Miron Cristea avea să rememoreze în "Însemnări personale" procesiunea de la palat către catedrala mitropolitană, din ziua de 31 octombrie 1925. Aşa începeau evenimentele prilejuite de învestitură: "Populaţia Bucureştilor se adunase, desigur sute de mii, de-a lungul străzilor de la Mitropolie la palat. Am presimţit asta: de aceea am întocmit astfel programul, ca să mă întorc nu în careta regală închisă, ci ca un patriarh democrat, coborându-mă din palat jos în mijlocul turmei cu noua cârjă. A fost o procesiune neuitată. Fotografiile o arată". Oaspeţii învestiturii Întreaga delegaţie sosită la Bucureşti pentru acest eveniment a fost primită la palat, în prezenţa familiei regale: "În sala tronului era arhiplin, ceva de tot distins", nota patriarhul Miron. "M-a surprins că au venit toţi miniştrii plenipotenţiari străini, în frunte cu ministrul Franţei. Nunţiul papal Dolci era de câteva luni la Roma. A venit după învestitură. Era şi cel al Ungariei. Am dat mâna cu toţi, mulţumindu-le. Vorbirea regelui excelentă. Gestul Regelui, Reginei, prinţului Carol şi soţiei sale Elena de a-mi săruta mâna după vorbire a impresionat nu numai pe cei prezenţi, ci pe toată ţara." O asemenea delegaţie de ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe surori nu se mai văzuse în ţara noastră de câteva sute de ani, de pe vremea domnitorilor Matei Basarab, Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu. Prezenţa tuturor Bisericilor răsăritene a fost catalogată de cel dintâi patriarh drept "moment unic, istoric: 1. Patriarhul din Constantinopol avea delegaţi pe mitropolitul Ioachim al Calcedonului, Fotios al Dereului, Germanos al Sardelor, dragoman Spiru Constantinidis, diaconul Germanos. 2. Ierusalimul pe Mitropolitul Dositeos al Sebastiei. 3. Grecia pe Mitropolitul Policarp al Tritiei şi arhimandritul Constantinidis. 4. Serbia pe episcopul mai tânăr (36 ani) Emilian al Timocului. Caracteristic tocmai: Timocul românesc. L-a însoţit arhimandritul locţiitor de episcop din Timişoara Dr. Nicolits. 5. Bulgaria pe mitropolitul Neofit al Vidinului şi arhimandritul Sofronie. 6. Polonia pe Mitropolitul Poloniei din Varşovia Dionysie, care mi-a dat camilafca albă şi preşedintele republicii ordinul "Polonia restituta", marele cordon, fiindcă eu am dat ministrului polon din Bucureşti directive cum să organizeze în Polonia în chip autocefal şi autonom Biserica ortodoxă cu 5 milioane credincioşi. Un arhimandrit de la cea mai mare biserică a lor, un protopop mitrofor şi un diacon. 7. Biserica rusă era reprezentată prin vestitul mitropolit, fost al Chievului, Antonie, care trăia în Carlovitz (Serbia) şi un ieromonah. L-am invitat eu cu scrisoare particulară, ca să fie şi Rusia reprezentată, cea curat ortodoxă. S-a bucurat mult. M-a declarat vrednic a fi capul întregului ortodoxism". "Unde se mai pomenise în Bucureşti mitropoliţi cu camelafce albe!" La Mitropolie, totul era pregătit până la cele mai mici detalii. Se tipăriseră programe cu slujba ce urma a fi săvârşită, cine avea să cânte, cine să slujească şi ce loc să ocupe fiecare. Pentru răspunsuri la slujbă, fuseseră chemate maicile cele mai pricepute în ale cântării bisericeşti. La şapte seara urma să înceapă slujba privegherii, după cum notează arhimandritul cronicar Iuliu Scriban, unul dintre organizatorii evenimentului: "Mulţime mare de preoţi se adunase la Mitropolie, pentru că avea să se întocmească un alai rar, care să ducă pe Patriarh din Palatul său în catedrala Mitropoliei. În seara acelei zile, mişuna mulţime de credincioşi, care se ducea să fie de faţă la slujba privegherei". Ceremonia învestiturii patriarhului Miron Cristea a fost evenimentul central al acelor vremi, prezent pe buzele tuturor: "Curtea Mitropoliei era plină. Şcolarii Seminariilor "Central" şi "Nifon" din Bucureşti vedeau ce nu văzuseră nici bunicii lor. Unde se mai pomenise în Bucureşti mitropoliţi cu camelafce albe! Numai din cărţi se ştia că mitropoliţii ruşi poartă camelafce de acest fel. Mulţimea avea să vadă şi această noutate şi să se uite lung la Patriarhul nostru, pe care întâia oară avea să-l vadă tot cu acest acoperemânt al potcapului. În sfârşit, în zilele acelea, nici nu puteai păşi pe stradă ca preot, fiindcă orice prieten sau cunoscut voia să afle dela tine amănunte despre serbările care aveau să-şi arate strălucirile lor în acele zile şi să lase urme adânci în sufletele credincioşilor". "Atâtea şi atâtea slujbe, dar încă una ca aceasta nu" La ora stabilită a pornit procesiunea de la palat către catedrală: "Iată acum paşii mişcându-se de-a lungul drumului dela Palatul Patriarhului la catedrală. Credincioşii şi şcolarii seminariilor stau zid şi cu ochii ţintă privind pe ceice păşeau pe dinaintea ochilor lor. În mers măsurat şi cu glasurile cântând imnul Patriarhului, călugăriţele păşesc agale. Apoi vin preoţii, protopopii şi toţi ceilalţi slujitori. Nu sunt numai chipuri care se mişcă, ci şi o mare de lumini. Căci fiecare are câte o lumânare în mână. E o clipă mişcătoare. Parcă ar fi Vinerea Mare, când, cu gânduri smerite şi cu capete plecate, însoţim Sf. Aer. Şi alaiul se mişcă molatec înainte". Întreaga ierarhie română îl însoţea pe cel dintâi patriarh: "Iată şi Vlădicii. Trec înainte ai noştri. De data aceasta mulţi, toţi. Lucru rar, chiar la vreme de şedinţe ale Sinodului. Dar dela o aşa clipă, nimeni n-a vrut să lipsească". Ierarhii străini atrăgeau toate privirile: "Iată şi pe Vlădicii străini. Aici ochii se deschid mai largi, mai cu seamă faţă de camelafcele Ruşilor". Cum orice procesiune bisericească trebuie să se încheie în lăcaşul de cult, cu toţii au intrat în catedrală, aşezându-se în jurul patriarhului Miron: "Şi aşa, în pas domol, cârmuit de cântarea dulce a maicelor, care glăsuiesc de zor, alaiul străbate curtea, pătrunde în cuprinsul vechei biserici, care primeşte pe toţi cu îmbrăţişarea miresmei ei de tămâie şi cu înfăţişarea chipurilor sfinţilor, care de sute de ani au privit atâtea şi atâtea slujbe, dar încă una ca aceasta nu. Cel din urmă care păşea în şirul alaiului era, după rânduiala slujbelor noastre, cel mai mare în treapta ierarhiei, Patriarhul nostru. În uşa bisericii, a fost primit de Vlădicii Teofil, Platon şi Grigorie dela Iaşi, cu crucea şi evanghelia, şi aşa, însoţit de toţi şi în sunetul neoprit al cântării, a fost dus până la strana arhierească, unde s-a aşezat la loc înalt, iar în jur toţi dregătorii înalţi bisericeşti din Bisericile de peste graniţă şi din a noastră". După încheierea slujbei privegherii, alaiul s-a pus din nou în mişcare, spre palatul patriarhului, "unde toţi înalţii dregători şi-au luat rămas bun, pentru a se vedea a doua zi, tot la Mitropolie, şi a săvârşi apoi miezul serbării la Palatul Regal". Urma o zi mare, ziua de 1 noiembrie 1925, a întronizării întâiului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.