Invitatul săptămânii: Discursul istoric, în perspectiva concilierii naţionale şi confesionale

Am încheiat de curând un secol XX, copleşitor de omucid. Războiul încă mai persistă. În ciuda unor progrese, problemele se înmulţesc. Frământările sociale şi confruntările partizane cauzate de aceste dificultăţi sunt exacerbate. Se aud şi se fac simţite strigăte de neputinţă, inechităţi morale şi de altă natură. Toate acestea „îndreptăţesc sentimentul că liderii politici şi organizaţiile internaţionale se află la limita puterii şi resurselor lor şi, mai mult decât toate, la limita înţelepciunii necesare, a prudenţei şi consensului pentru conducerea oamenilor“. În acest sens, concilierea comunităţilor şi consensul nu reprezintă doar simple aspecte ale unei soluţionări prudente, ci ele sunt necesare şi reprezintă o definiţie a vieţii.

Expunerilor frecvente ale istoriei universale, naţionale şi bisericeşti le lipseşte adesea obiectivitatea. În spaţiul public, popoarele şi, din păcate, şi Bisericile se insultă adesea, servindu-se de jumătăţi de adevăruri sau neadevăruri. Îşi reproşează reciproc nedreptăţi, începute mai devreme sau mai târziu. În foarte multe cărţi de istorie, adesea, chiar şi în cele ce se pretind a fi cercetări critice, sunt luate în consideraţie, în mod serios, doar acele izvoare care servesc, în mod exclusiv, uneia din părţile în cauză, rar şi celelalte care vorbesc în favoarea celeilalte părţi. Referirile istorice puse în serviciul diferitelor interese de conjunctură pot determina, în aceste condiţii, anihilarea oricărei perspective de înţelegere între comunităţile naţionale sau religioase implicate. Conlucrarea istoricilor, provenind din diferitele orientări istoriografice, la elaborarea discursului istoric, se dovedeşte astfel, imperios necesară, ea evitând lipsa de obiectivitate şi temerile că una din părţile implicate ar ceda prea mult. Istoricii trebuie să dovedească că rezultatele cercetării lor critice nu periclitează identităţile naţionale, culturale sau religioase. Ştiinţa istorică trebuie să caute o metodă care să permită dialogul cu cei care nu sunt încă familiarizaţi suficient cu datele cercetării istorice ştiinţifice în privinţa rezultatelor ei. Acestea trebuie prezentate într-o manieră care să lămurească faptul că eventualele corecturi la propriile tradiţii şi contradicţiile în legătură cu imaginea istorică tradiţională nu înseamnă vreun atentat la propria identitate. Cercetătorului critic i se impune, lui însuşi, o cerinţă foarte mare, deoarece propriile tradiţii conţin, adesea, referiri nefondate critic în legătură cu unele evoluţii din trecut. Oameni care nu au fost familiarizaţi cu gândirea critică a evenimentelor istorice au adesea motive emoţionale de a consimţi la expunerile tradiţionale privitoare la identităţile lor etnice, culturale şi religioase. Nu sunt pregătiţi să recunoască unele greşeli ce caracterizează punctele lor de vedere tradiţionale. Unele argumente obiective, care le-ar putea decodifica unele convingeri, ar putea să li se pară un pericol iminent pentru propria identitate. Temerile pot chiar să amplifice apartenenţa emoţională la convingerile tradiţionale. Consideră că e bine să rămână departe de dispute şi să nu renunţe la nimic din ceea ce au învăţat. Nu este suficientă doar demolarea imaginii duşmănoase despre ceilalţi. Este necesară şi o imagine pozitivă despre ceilalţi. „Avem voie să-l judecăm pe celălalt? În duhul predicii de pe munte, care ne îndeamnă să nu judecăm pentru a nu fi judecaţi, trebuie să înţelegem că o astfel de judecată depăşeşte competenţa omenească. Deoarece, dacă dorim să judecăm activitatea celorlalţi, nu ne rămâne altă cale decât cea de a măsura formele de expresie ale celorlalţi cu ale noastre. Avem însă voie, noi, oamenii, care suntem tributari unei mentalităţi şi relaţii de viaţă, să măsurăm pe ceilalţi la ceea ce este potrivit pentru noi? Să lăsăm judecata celorlalţi în seama lui Dumnezeu. Dacă suntem sinceri, vom constata că şi la noi, şi la ceilalţi, întâlnim „lucrarea trupului şi rodul Duhului“. Nici noi, nici ceilalţi nu suntem „ucenicii model“ ai lui Dumnezeu. Toţi suntem pe drum“. Dacă imaginile despre noi şi ceilalţi ar fi marcate de această concepţie, atunci discursul nostru istoric ar servi concilierii naţionale şi confesionale. A scrie fără ură şi părtinire, a încerca să atenuăm tensiunile trecutului şi a arăta în mod inteligent adevărata sa evoluţie reprezintă un lucru îmbucurător şi demn pentru istorici. A fi un istoric fidel al Bisericii tale înseamnă nu numai a cultiva sentimente laudative la adresa ei, prin scrisul tău, ci şi a analiza în mod obiectiv, critic, devenirea ei istorică în toată complexitatea sa. Pentru o societate care se vrea, dacă nu modernă, măcar funcţională, istoria nu poate oferi compensaţii sufleteşti. Poate oferi doar înţelesuri şi concluzii ce se cer studiate. Nu există o singură istorie. Faptele, chiar când sunt bine cunoscute, deschid foarte multe posibilităţi de interpretare. Cauzele, efectele, integrarea în timpul lung al istoriei dau naştere unor discuţii care nu se termină niciodată. Trecutul este interpretat şi reinterpretat la nesfârşit de prezent. Aşa că trebuie să căutăm cu onestitate adevărurile relative. Critica istoriei este mai importantă decât lauda acesteia. A critica înseamnă a gândi liber. Adăugăm la aceste consideraţii faptul că argumentarea raţională şi inteligentă, care extinde cunoaşterea istorică, nu e suficientă. Pentru a fi conciliere între comunităţile naţionale şi confesionale nu este suficient să se dovedească în mod ştiinţific că există motive obiective pentru conturarea ei. Pacea trebuie să fie dăruită de creştini unii altora. Rănile sunt numeroase. Ele rămân şi divid. Nevoia de vindecare este urgentă şi ea este posibilă prin conştiinţa spirituală şi pocăinţa sinceră. Premisa stă în cunoaşterea propriilor păcate, curajul de a le mărturisi unul în faţa celuilalt şi încrederea în puterea rugăciunii.