Invitatul săptămânii: Mircea Vulcănescu, despre o filosofie creştină

În data de 8 decembrie 1940, Mircea Vulcănescu a ţinut o conferinţă la Căminul „Sfântul Augustin“ din bucureşti, organizată tematic în jurul a 3 întrebări:

Dacă e posibilă o filosofie creştină, şi în ce condiţii? Ce legături pot fi între ea şi gândirea veacului în care se iscă? Care ar fi misiunea generală a unei asemenea filosofii? Vulcănescu va da un răspuns original atunci când el se întrebă dacă un filosof poate fi creştin. Luând ca pretext ceea ce el numeşte „augustinismul scotist“ şi „tomismul“, ca două orientări aparent deosebite, arată că mântuirea creştină nu este străină cunoaşterii. Dacă în cazul scotismului, prin ducerea la extrem a faptului că „nu există evidenţă raţională deosebită de adevărul dezvăluit de credinţă“, primejdia ar fi căderea în panteism (creştinismul fiind redus la practică, pierzându-se caracterul mistic al acestuia), în cazul tomismului, distingând „tăios între lumina firească a minţii şi revelaţia suprafirească, obiectul filosofiei se desparte de al teologiei naturale, şi al teologiei naturale - la care mintea ajunge prin propriul ei efort - se desparte de al teologiei revelate“, iar primejdia ar fi ateismul. Soluţia lui Vulcănescu Poate fi creştin filosoful? Pentru Vulcănescu, „mântuirea creştină nu e străină de planul cunoaşterii“, căci „cu toate că omul nu va fi judecat după faptul că a spus Doamne, Doamne, ci pentru că a făcut voia Tatălui din cer, adică, după paharul cu apă dat săracului, totuşi, viaţa veşnică aceasta înseamnă: a cunoaşte pe Dumnezeu-Tatăl, şi pe Fiul, Iisus Hristos“. Este evident că altceva este cunoaşterea filosofică, o „cunoaştere inadecvată“ lui Dumnezeu, una „în parte“ - una care este un efort al filosofului de a reconstitui chipul divin „ca prin oglindă, în ghicitură“. Soluţia lui Vulcănescu este o introducere în demersul teoretic al filosofului a strigătului psaltului către Maica Preacurată, pururea Fecioară, din Acatistul Bunei Vestiri: „Pe ritorii cei fără de glas îi vedem a fi ca peştii necuvântători. Că nu se pricep a spune, cum şi Fecioară ai rămas şi ai putut naşte. Iar noi de asemenea-n taină minunându-ne strigăm ţie: Bucură-te, ceea ce ai împreunat lucruri ce nu pot sta împreună. Bucură-te, că au înnebunit întrebătorii cei ageri. Bucură-te, că nici unuia n-ai arătat cum a fost“. Bucuria psaltului dovedeşte că, într-adevăr, credinciosul nu are nevoie de răspunsurile la întrebările filosofice, dar, credinţa celui care îşi pune asemenea întrebări şi care „crede chiar dacă este absurd“, „comunicând sufletului situaţia obiectului ca şi când l-ar cunoaşte, stimulează, pe de o parte, tendinţa către cunoaşterea însăşi; deschide, pe de altă parte, perspective înţelegerii, pe care nu le avea fără credinţă. Ceea ce trebuie reţinut - spune Vulcănescu - este că, pentru creştini, filosofia nu este o unealtă de mântuire, ci poate fi sau agonie, sau cântec de slavă; după cum creştinul e din cei care caută gemând sau din cei care se bucură de dezvăluire“. Este clar că filosofia nu este „o unealtă de mântuire“. Răspunzând la întrebarea „Este filosofia creştină filosofie?“, el va conchide că filosofia nu are cum să fie înţeleasă doar prin raportarea la conţinuturile ei, ea presupunând cu necesitate şi o anume structurare a intenţiilor acelei experienţe privilegiate pe care orice filosof o are cu necesitate. Interesantă este afirmaţia sa: „Filosoful poate reuşi sau nu să-mpace Evanghelia cu Aristotel sau cu Platon. Ce nu se poate e să nu încerce acest lucru“. Vulcănescu evită tăioasa despărţire dintre raţiune şi credinţă, apelând la rolul mediator al istoriei printr-o resemnificare subtilă a sensului noţiunii de „veac“. „Veacul poate însemna timp: adică, particularitatea datorată atmosferei spirituale a momentului istoric, şi poate însemna spaţiu: particularitate etnică“. „Deşarta înşelăciune din predania omenească“ Dacă prima misiune a filosofiei creştine, cea apologetică, reia rostul apologeticii creştine (necesitatea coborârii sensului experienţei creştine în sfera experienţei umane, pentru a-l face pe om să descopere în sine ceea ce e mai adânc decât sine), cea de-a doua misiune, „misiunea filosofică propriu-zisă“, „constă în a proiecta asupra lumii, în curs de a se face, vedenia adevărurilor creştine, pentru a alege ce poate asimila şi ce trebuie să refuze. E aici o misiune de judecată plină de ispite şi primejdii. Canonica acestei lupte a filosofului creştin ţine însă, de astă dată, mai puţin de dogmă, cât de războiul nevăzut“. El a fost unul dintre cei care au împlinit această misiune. Moartea sa nu a fost sfârşitul vieţii sale, ci misiunea îndeplinită, pentru că împlinirea unei asemenea misiuni este „fapta creştinească“. În Faptele Apostolilor, aflăm despre propovăduirea Evangheliei de către Sf. Apostol Pavel în Tesalonic, în Bereea şi în Atena. Ajuns în Atena, „stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi evlavioşi, căci străbătând cetatea voastră de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă“. Deşi cei de faţă par a fi de acord cu multe dintre cele spuse, „auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată. Astfel, Pavel a ieşit din mijlocul lor. Iar unii bărbaţi, alipindu-se de el, au crezut, între care şi Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris, şi alţii împreună cu ei“. Iar în Epistola către Coloseni, acelaşi Apostol spune: „Luaţi aminte să nu vă fure cineva minţile cu filosofia şi deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile slabe ale lumii şi nu după Hristos“. Ortodoxia, „firea omului“ Când Sf. Pavel atrage atenţia Colosenilor să nu li se fure minţile de către cineva cu filosofia, le spusese anterior că întru Hristos, „întru care sunt ascunse toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei“ vor găsi „belşugul deplinei înţelegeri pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu-Tatăl şi a lui Hristos“. Este clară deci opoziţia dintre credinţă şi filosofia „cea omenească“. În Faptele Apostolilor, situaţia e puţin alta. Este vorba şi de convertirea unor filosofi, şi a unora care chiar ajunseseră să se roage «Dumnezeului necunoscut». Nu putem nega deci raţiunii exercitarea ei filosofică (ca „filosofie omenească“) înaintea primirii revelaţiei, şi nici rolul filosofiei, după primire revelaţiei, în lămurirea atâtor ambiguităţi datorate unei credinţe oarbe sau, mai bine zis, unei proaste folosiri a raţiunii, care devenea, astfel, talantul rămas neînmulţit. Omul mai întâi caută ştiind că nu ştie nimic, apoi, cunoscând Adevărul, caută să fie. Căci, „unii au râs“, alţii i s-au „alipit“, iar „alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată“. Cei care „au râs“, cu de la ei putere au făcut-o, dar stă în firea omului să caute Adevărul şi să creadă. Altfel spus, nu putem nega că, de fapt, aşa cum s-a exprimat într-o formă minunată ieromonahul Rafail Noica, Ortodoxia este „firea omului“. Şi o spune un om care, mai întâi, a căutat Adevărul şi care, apoi, s-a convertit la Ortodoxie, care ştie deci foarte bine ce spune când afirmă că „Ortodoxia este singura realitate a omului“. Este nevoie, într-adevăr, de o „suspendare a necredinţei“ pentru a înţelege asemenea lucruri. Trebuie să recunoşti, mai întâi, originea divină a raţiunii omeneşti, şi apoi să crezi că „cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava lui; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat şi nedreptate nu este în el“, aşa cum spune însuşi Mântuitorul.