Ioan Papp, „Episcopul Unirii celei Mari”

Ioan I. Papp a fost al şaptelea episcop de neam român din fruntea Eparhiei Aradului (1903-1925), locţiitor de Mitropolit al Transilvaniei (octombrie 1918 - mai 1920) și copreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918. La acea dată, Episcopul a rostit celebrele cuvinte: „Cel ce a înviat din morţi a înviat azi şi neamul românesc”. Această viziune exprimă realitatea „învierii poporului român”, adică renașterea poporului înfrânt și umilit de stăpânirea străină.

Ioan (Ignatie) Papp s-a născut la data de 20 decembrie 1848, în localitatea bihoreană Pociovelişte, din tată cântăreţ la biserica din sat, Ilie, şi mama Raveca. În 1868 este absolvent al gimnaziului din Beiuş, iar din anul şcolar 1868/1869 este întâlnit printre elevii Institutului Teologic din Arad. Episcopul Aradului Procopie Ivașcovici îl ia pe tânărul Ignatie Papp practicant, apoi dactilograf în Cancelaria eparhială. În 1875 este numit arhivar, iar din 1876 până în 1891 funcţionează ca referent în Senatul bisericesc al Consistoriul diecezan Arad. Slujirea preoţească o începe în 1879, când pe 14 iulie 1879 este hirotonit diacon, iar preot în 1890. În anul 1899 intră în cinul monahal primind numele Ioan, ajungând până la treapta de protosinghel. După decesul Episcopului Iosif Goldiş pentru ocuparea scaunului eparhial al Aradului s-au manifestat unele polemici între cei care îl susţineau pe Vasile Mangra şi cei care nu erau de acord cu numirea acestuia.

Persistând starea de tensiune dintre românii arădeni, împăratul Franz Iosif nu ratifică actul de alegere a lui Vasile Mangra în fruntea Episcopiei Aradului. Drept urmare se organizează noi alegeri, în urma cărora în fruntea eparhiei arădene este ales Ioan (Ignatie) Papp (30 ianuarie 1903), care era cel mai „bătrân” protosinghel din Eparhia Aradului, deci cel mai îndreptăţit, conform Statutului organic al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, să fie în fruntea credincioşilor ortodocşi arădeni.

Alegerea a fost prezidată de mandatarul mitropolitan Eusebiu Roşca. Alegătorii i-au atribuit lui Augustin Hamsea 20 de voturi, iar lui Ioan (Ignatie) Papp 36 de voturi. La data de 27 martie 1903 a sosit şi confirmarea împăratului. Hirotonirea ca episcop a avut loc la Sibiu în data de 23 aprilie 1903 prin punerea mâinilor celor doi ierarhi români din Transilvania: Mitropolitul Ioan Meţianu şi Episcopul de la Caransebeş Nicolae Popea.

Presa bisericească a vremii sublinia că „după un an şi mai bine de văduvie a scaunului episcopesc al Aradului, din îndurarea lui Dumnezeu şi spre bucuria bisericei noastre dreptmăritoare, turma cuvântătoare din această eparchie văzându-şi Păstorul aşteptat, provăzut cu darul archieriei, hirotonându-se în ziua marelui mucenic Sfântul Gheorghe”. La hirotonire, noul Episcop a fost însoţit de Augustin Hamsea, protopopii George Popovici (Şiria), dr. I. Trăilescu şi Vasile Beleş (Arad) din partea clerului şi de dr. Nicolae Oncu şi P. Truţia dintre mireni, alături de protopopul Nicolae Roxin şi preotul A. Horvat, reprezentanţi ai părţilor bihorene. În acelaşi tren care îi ducea spre Sibiu s-au mai aflat şi Nicolae Popea – Episcopul Caransebeşului – şi arhimandritul Filaret Musta.

La începutul secolului XX, Aradul devenise „capitala” religioasă a Transilvaniei

În primele două decenii ale veacului trecut, Aradul a fost centrul politic al Transilvaniei, prin acţiunea proeminentelor personalităţi politice care au activat aici. După moartea Mitropolitului Vasile Mangra, survenită la 14 octombrie 1918, Aradul devine şi „capitala” religioasă a Transilvaniei, deoarece Episcopul Ioan I. Papp ajunge locţiitor al scaunului mitropolitan al Ardealului. Alegerea unui nou prelat pe scaunul vacant de la Sibiu a întârziat, practică des folosită de autorităţile de la Budapesta în acea vreme. Pe perioada sedisvacanţei, locţiitor de mitropolit a devenit Episcopul arădean Ioan I. Papp, care avea să exprime, în numele Sinodului mitropolitan, disponibilitatea integrării în sistemul administrativ al statului și al Bisericii din România Mare. Decizia ierarhilor transilvăneni de a autodesființa Sinodul episcopilor din Mitropolia Ardealului și a cere includerea membrilor săi în Sfântul Sinod de la București avea menirea să declanșeze procesul de realizare a unității administrativ-bi­sericești. Congresul Național Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, desfășurat la Sibiu în anul 1920, a procedat la alegerea noului Mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan, și a Episcopului Caransebeșului, Iosif Bădescu, și a hotărât înființarea a două noi eparhii: Oradea și Cluj.

Au sporit înțelegerea și încrederea între oameni

În prima parte a păstoririi sale peste ortodocşii arădeni s-a confruntat cu dificile sarcini impuse de legislaţia şi autorităţile vremii. A fost nevoit să lupte, pe de o parte, cu autorităţile de atunci care limitau anumite elemente de cultură și limbă română în Transilvania, Banat. Pe de altă parte, a fost îndemnat de fruntaşii românilor, care aveau „cartierul general” în oraşul de pe Mureş, să acţioneze în conformitate cu dezideratele impuse de mişcarea naţională din Transilvania. A încercat să găsească calea de mijloc pentru a împăca cele două tabere diametral opuse. Prin mulți ani de dialog constant și răbdare, Preasfințitul Ioan a reușit să depășească multe divergențe și a sporit înțelegerea și încrederea dintre contemporanii săi. În același timp, arădenii s-au apropiat unii de alții prin slujirea comună adusă aproapelui, adesea în situații de suferință și de persecuție. Chiriarhul arădean a arătat că prin dialog și mărturie împărtășită nu mai suntem străini. Dimpotrivă, am învățat că ceea ce ne unește este mai important decât ceea ce ne desparte.

„Acum începe adevărata muncă pentru înfăptuirea idealului nostru de veacuri”

Nicolae Iorga a întreprins în 1906 o călătorie prin Ardeal și Banat, în urma căreia a spus că „românii sunt foarte tari în Arad, unde au un episcop ortodox, pe smeritul călugăr Ignatie Papp, un seminariu bun, o escelentă Preparandie, revista Biserica și Școala și foaia politică Tribuna (fosta Tribuna poporului). Ei sunt bine reprezentați în adunarea comitatului, unde se vorbește slobod românește, și tocmai zilele acestea ai noștri au spus adevăruri crude partidelor ungurești care se luptă și aici aprig în jurul programului desfășurat de coaliție. Suntem pe un teren solid al luptelor pentru afirmarea naționalității noastre” („Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal și Banat“. Volumul II, Editura Minerva, în 1977).

În a doua parte a arhipăstoririi sale, Ioan I. Papp s-a confruntat cu noi realităţi politice şi administrative. După spusele lui Vasile Goldiş, într-o scrisoare datată 7 decembrie 1918 către Ioan I. Papp, Episcopul Aradului, „acum începe adevărata muncă uriaşă pentru înfăptuirea idealului nostru de veacuri”. Acum trebuia transferată conducerea tuturor instituţiilor, atât la nivel local, cât şi la nivel central, către autorităţile de la Bucureşti. Și pentru aceasta românii au mers împreună, frățește, pe drumul spre unitate, făcând unitate și în mers, acea unitate care vine de la Duhul Sfânt și pe care numai Duhul Sfânt o poate face: diversitatea reconciliată.

Viaţa acestui episcop rămâne un nepieritor izvor de mângâiere şi neîntrecut îndemn de fapte bune, de credinţă în Dumnezeu, de iubire creştinească şi iubire a neamului românesc. Ca şi predecesorii săi, şi Episcopul Ioan I. Papp a fost nevoit să acţioneze în două direcţii: restabilirea păcii interne între eparhioţi şi reducerea progresivă a deficienţelor bugetare printr-o chivernisire atentă a bunurilor eparhiei. Realitatea a demonstrat că a reuşit în ambele direcţii. Episcopul Ioan I. Papp a fost caracterizat drept un „bun gospodar şi bun chivernisitor al bunurilor eparhiale”.

În 23 februarie 1920, la Sibiu, a prezidat cel dintâi Congres Național Bisericesc al Mitropoliei Ardealului după realizarea Marii Uniri. La Congres s-a discutat despre reformarea școlilor normale, înființarea facultăților de teologie, problema reînființării episcopiilor istorice și organizarea Bisericii Ortodoxe Române în noile condiții politice.

Congresul a recunoscut responsabilitatea pastorală comună de a răspunde la setea și la foamea spirituală a poporului nostru de a fi una în Hristos. Dumnezeu ne cheamă să fim aproape de cei care aspiră la demnitate, la dreptate, la pace și la reconciliere. În perioada păstoririi sale a fost pictată Catedrala eparhială din Arad, a ctitorit un locaş de cult în localitatea sa natală, a înălţat o clădire nouă pentru Școala civilă de fete din Arad, dar şi una pentru Institutul ­Teologic-Pedagogic de aici. Prea­s­fințitul Ioan a sporit averea eparhiei prin cumpărări de clădiri şi locuri intravilane, a acordat burse şi ajutoare pentru tinerimea şcolară.

„Cel ce a înviat astăzi neamul românesc e Hristos Adevăratul Dumnezeu”

Episcopul Ioan I. Papp împreună cu Episcopul Caransebeşului, Miron Elie Cristea, a dat o circulară către credincioşii ortodocşi din Transilvania, îndemnându-i la calm şi la sprijinirea organelor româneşti proaspăt constituite (Consiliul Naţional Român şi Gărzile Naţionale Româneşti). În urma convocării Marii Adunări Naţionale, Episcopul Ioan I. Papp a participat la Alba Iulia ca delegat de drept. Fiind decanul de vârstă al ierarhilor ortodocşi, a fost ales copreşedinte al Adunării, alături de Gheorghe Pop de Băseşti şi Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu.

În dimineaţa zilei de duminică, 1 decembrie 1918, Episcopul Aradului a slujit în Catedrala ortodoxă Sfânta Liturghie, alături de ceilalţi ierarhi şi preoţi prezenţi în Cetatea Unirii, unde a rostit la încheiere: „Cel ce a înviat din morţi şi a înviat astăzi şi neamul românesc, Hristos Adevăratul Dumnezeu”. În şedinţa delegaţilor prezenţi la Alba Iulia, Ioan I. Papp a avut onoarea de a rosti cuvântul de încheiere al Adunării în care  a subliniat faptul că Biserica din Transilvania a fost întotdeauna alături de popor, sprijinind toate acţiunile naţiunii române: dreptul la existenţă, afirmare şi dezvoltare în domeniul vieţii publice, culturale şi economice. În discursul său episcopul se referea la Biserica neamului, incluzându-i aici şi pe ortodocşi, şi pe greco-catolici. În viziunea sa, cei prezenţi la Alba Iulia s-au adunat să sărbătorească „bucuria zilei în care ne-a ră­să­rit ­şi no­uă Soa­rele dreptăţii, care ne este chezăşia unei vieţi viitoare ca naţiunea românească liberă şi unică îndreptăţită să dispună de soarta sa prezentă şi viitoare.”

Teodor Botiş, directorul Institutului Pedagogic, „cerea credincioşilor săi să se organizeze pentru a asigura trecerea de la lumea veche la cea nouă”. Apelul a fost publicat în ziarul Românul din Arad.

Biserica arădeană, ca şi cea din întreaga Transilvanie, a căutat să-şi perfecţioneze organizarea administrativă, adaptând-o situaţiei create prin unirea din 1918. În noile condiţii istorice, ţelurile erau altele decât cele ale înaintaşilor. Un suflu înnoitor pătrundea, după Marea Unire, în toate domeniile vieţii culturale din Transilvania. O seamă din problemele specifice ale acestei provincii dispăreau sau erau supuse unei reconsiderări de către generaţia de după război. Nu se mai rezumau la local, ci tindeau a crea valori noi cu valabilitate în acelaşi timp naţională şi universală.

Episcopul Ioan I. Papp a fost contemporan cu evenimente care au dus la schimbarea radicală a realităţilor istorice româneşti. A avut chemarea să păstorească Eparhia Aradului în timpul zbuciumatelor zile ale Primului Război Mondial, dar şi bucuria să vadă România Mare. „Cerul i-a hărăzit să vadă cele mai zbuciumate timpuri din câte a avut istoria şi să trăiască etapele de culminaţie ale epopeii neamului său”.

După o arhipăstorire de 22 de ani în fruntea Diecezei Aradului, în seara zilei de 21 ianuarie 1925, la vârsta de 77 de ani, Episcopul Ioan Papp a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat într-o criptă sub altarul bisericii ctitorite de el la Pocioveliște (Bihor). În fruntea Episcopiei Aradului, Ioan I. Papp a asigurat bunul mers al vieții religios-morale a credincioșilor printr-o disciplină deosebită, spirit care l-a însoțit întreaga perioadă de episcopat.