Ion Dumitriu, un pictor discret

Pentru a cinsti cum se cuvine amintirea marilor oameni, un obicei străvechi este acela ca anumite străzi, pieţe, clădiri şi chiar instituţii să le poarte numele. Şcoala 157, din cartierul bucureştean Militari, şi-a ales numele lui Ion Dumitriu - un pictor, profesor, prieten iubitor al frumosului, care, prin darul primit de la Dumnezeu, a reuşit să împărtăşească semenilor o parte din gândirea lui, oglindită în creaţiile sale.

Născut în Galaţi la 1 martie 1943, lucrând talantul încredinţat de Dumnezeu mai întâi prin participarea la un cerc de artă plastică, îşi ancorează rădăcinile la Institutul pedagogic, Facultatea de Arte Plastice din Bucureşti în perioada 1962-1965, urmând apoi între anii 1978-1981 Secţia „Muzeologie. Profesor de Desen“ din cadrul Facultăţii de Arte Plastice a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ (astăzi Universitatea de Arte), Bucureşti. Anul 1966 reprezintă punctul de plecare în activitatea pedagogică la catedra de desen, mai întâi la şcoala din comuna Ciorogârla, apoi Şcolile 157, 161, 142, 162, urmând ca din 1980 şi până la sfârşitul vieţii pământeşti, survenit la 26 septembrie 1998, să fie încadrat la Liceul „Nicolae Tonitza“ din Bucureşti. Relaţia cu Şcoala 157 Dintre toate instituţiile enumerate mai sus, doar una a găsit modalitatea potrivită prin care pictorul Ion Dumitriu să devină un etalon, o etichetă demnă. Astfel, din 16 mai 2002, şcoala a primit titulatura acestui pictor. Primul indiciu este oferit de inscripţia de la intrarea în clădire. Totul prinde contur când paşii se îndreaptă în interiorul şcolii unde pe peretele din dreapta din holul principal, un tablou imens pregăteşte ochiul vizitatorului prin câteva date biografice, pentru a afla cine a fost Ion Dumitriu. Păşind mai departe, privirea se îndreaptă spre statuia pictorului, care, prin trăsăturile ferme şi impunătoare, salută parcă pe cel ce o priveşte. În fiecare an, la 1 martie au loc manifestări deosebite, pregătite de cadrele didactice împreună cu elevii şcolii, marcând de fiecare dată personalitatea puternică şi în acelaşi timp discretă a acestui artist, care a lăsat operele sale să vorbească în locul său. Motivele utilizate Ca orice pictor care se respectă, Ion Dumitriu a avut o predilecţie, o înclinaţie aparte asupra unor lucruri pe care le evidenţia în lucrările sale. Astfel, pământul cu roadele sale devine principalul motiv. Este celebră în acest sens lucrarea intitulată „Copacul“, care a devenit emblema Şcolii 157. Din numeroasele creaţii mai amintim: „Carul cu fân“, „Pod cu fân“, „Rodii“, „Clăiţă“, „Sfecle“, „Somn în iarbă“, „Măr în peisaj“, „Cartof încolţit“, toate redând la nivel vizual sensibilitatea pictorului la aceste motive naturale subliniate în tablourile sale. Totodată, lemnul şi compoziţia internă a acestuia devin sursele de inspiraţie ce vor marca stilul lui Ion Dumitriu. „O pictură cinstită, la obiect…“ Cuvintele critice ce aparţin lui Nicolae Steinhardt prin care se conturează înţelesul tablourilor acestui pictor sunt memorabile: „Lemnul depune parcă, mai puternic decât orice alt material, mărturie pentru candoarea şi expresivitatea tablourilor, lemnul cu frumuseţea, sacralitatea, blândeţea şi savoarea lui. O pictură cinstită, la obiect ajunge a fi profundă, fermecătoare şi chiar simbolică. Lemnul e o dovadă de încredere în soliditatea sa fidelă: ca bârnă şi ca grindă, ca element de construcţie, ca un frate bun al omului în opera sa orânduitoare a spaţiului“. Citându-l pe Delacroix, Steinhardt subliniază emblematic menirea tabloului artistic: „cel dintâi merit al unui tablou este acela de a fi o sărbătoare pentru ochi“. De aici rezultă însă şi o anume pregătire pe care trebuie să o aibă privitorul pentru a înţelege scopul ascuns al creaţiilor de acest gen. Atelierul de lucru - sanctuarul creaţiei şi al prieteniei Pentru un artist, camera în care îşi desfăşoară actul creativ reprezintă un adevărat sanctuar în care toate puterile sale creatoare se reunesc, pentru a întrupa expresiile şi emoţiile sufleteşti ce vor fi redate pe pânză. Pentru Ion Dumitriu, atelierul de suflet rămâne cel de la Poiana-Mărului, Braşov, unde obişnuia ca în aproape fiecare vară să meargă. Ca membru al Uniunii Artiştilor Plastici ( din 1975) şi mai apoi ca vicepreşedinte al acesteia (între 1991-1993) a avut parte de două ateliere, unul destul de modest într-o clădire de pe strada Biserica Amzei din Bucureşti, iar altul aflat pe acelaşi palier transformat dintr-un spaţiu nefolosit va deveni „atelierul cel mare“, în care îşi manifesta cu o deosebită bucurie prietenia. Ritualul acesta al prieteniei, solicitat la maximum când avea ocazia, scotea în evidenţă plăcerea deosebită pe care Ion Dumitriu o etala ori de câte ori un apropiat îi trecea pragul. Pregătirea ceaiului era o sarcină aproape sacerdotală. Nu tablourile erau cele mai importante pentru pictor, ci gustul vizitatorului pentru un ceai sau altul şi pentru cel mai mic detaliu pentru ca invitatul să se bucure de cel mai mare confort. Numai după ce a fost împlinită această rânduială, ceremonialul dialogului cu artistul se transforma discret în discuţia despre noile creaţii ale maestrului, nu înainte de prezentarea unor serii de diapozitive şi fotografii care mărturiseau şi înclinaţia spre arta fotografică a lui Ion Dumitriu. Foarte târziu şi după lungi insistenţe se permitea vizualizarea celor mai noi pânze. Discreţia cu care maestrul îşi populariza creaţiile stă în legătură cu un principiu vital: artistul se exprimă prin opera lui. Operele sale ascundeau dorul de a fi colaborator cu Dumnezeu În ceea ce priveşte latura religioasă a pictorului Ion Dumitriu, din cele rămase de la el prea puţine lucruri pot fi conturate. Discreţia a intervenit şi în această parte. Însă abordarea pământului şi a roadelor sale ca principal motiv pictural ne duce cu gândul la influenţa pe care creaţia lui Dumnezeu a sădit-o în sufletul lui Ion Dumitriu pentru ca acesta să conlucreze în operele sale, să-şi pună în valoare dorul creativ, care, din acest punct de vedere, îl transformă într-un imitator al lui Dumnezeu, un creator. Dacă operele sale ascundeau dorul de a fi colaborator cu Dumnezeu, credinţa şi însemnele ei aveau valoare sacră. Astfel, o notiţă din agenda pictorului prin care se reda o scenă petrecută în binecunoscutul cimitir vesel de la Săpânţa era astfel formulată: „cruci albastre - albastrul cerului de vară - florile câmpului stilizate pe ele, o scenă amintind de răposat, vizitatori mulţi, gălăgioşi, fotografi amatori imortalizând familia în cimitirul vesel - copii - ghizi - citesc repede, tare, în dialect textele scrise pe cruci - sau vând texte - mestecă gumă, dau bani străinilor pentru a lua alţii în schimb - urât.“ Fundaţia „Ion Dumitriu“ Aşa cum de foarte multe ori se întâmplă, meritul unui artist este recunoscut după trecerea la cele veşnice şi uneori după numeroşi ani de la acest fapt. Prietenii şi cunoscuţii pictorului alături de soţia şi fiul acestuia au înfiripat în luna septembrie a anului 1998, spre amintirea marelui artist, fundaţia ce astăzi îi poartă numele. Din cartea de vizită a acesteia aflăm că principalele obiective sunt inventarierea, catalogarea, promovarea şi valorizarea operei artistului Ion Dumitriu. În acest sens, sunt desfăşurate constant activităţi de elaborare, editare şi difuzare de reproduceri, cataloage, monografii, albume cu şi despre opera artistului. De asemenea, fundaţia organizează expoziţii în ţară şi peste hotare, acordă premii, burse, diplome şi alte distincţii artiştilor debutanţi sau persoanelor care contribuie la punerea în valoare a operei lui Ion Dumitriu. Pictorul Ion Dumitriu, aşa cum spunea criticul Radu Ionescu cu prilejul uneia dintre expoziţii, „face parte din acei artişti, destul de puţini la număr, pe care-i întâlnim rar, însă, o lucrare a sa, odată văzută, persistă în amintirea noastră cu irezistibilă forţă“.