Ion (Jan) Hurjui - medicul și literatul
Născut la 1 mai 1933, Jan Hurjui, purtător prin botezul poetic și al prenumelui de Ion, a fost și a rămas toată viața sa de peste 88 de ani un primăvăratic ca stare de spirit și trăire. Exista în lăuntrul lăuntrului său un izvor de lumină. Se revărsa asupra-i clipă de clipă. Generos, de felul lui, împărtășea darul cu alții. Aura aceasta, ce îl împodobea ca semn al sfințeniei ființei sale, și-a păstrat iradierea mângâietoare și-n zilele mai neguroase din ultimii ani de existență, când suferințele nu l-au ocolit, dar le-a dus cu demnitate. Cele mai grele au fost cele sufletești. A purtat parcă pe căpățâni golgotice Crucea pierderii soției lui dragi, Vali, medic de asemenea, și ea o făptură a Luminii. Se ivea soarele când o întâlneai. Podoaba sa capilară, cu violeturile bacoviene, întărea această impresie. Plecarea grăbită și neașteptată a lui Vali parcă i-a tăiat aripile și i-a frânt zborul blândului, bunului, înțeleptului Jan. Și cât de mult îi plăcea să planeze printre semeni! Dar și în acele nu ușoare momente Jan Hurjui se deschidea solar și se bucura să vorbească cu cei care i-au fost dragi. Mă numărasem, privilegiat, printre aceștia, alături de doamna mea Ecaterina, afină cu Vali, doctorița cu suflet mare în respectul deplin al jurământului hipocratic. Ne sărbătoream împreună, alături de Rodica și Nicolae Turtureanu, zilele de naștere și onomastica. Ne reuneam când la unii, când la alții acasă, ne regăseam în locuri pitorești, la taifasuri dedulcitoare, anturați adeseori de prieteni și confrați dragi. Rând pe rând ne-am pierdut soțiile; eu cel din urmă, în 2020, și s-au mistuit timpurile cele bune din Aranjuez. Confratele Ion Hurjui a devenit ostatic în propria-i casă din pricina beteșugurilor vârstei. Conversam la telefon bucuroși, dar și împăienjeniți de tristeți. La 1 mai 2021, de ziua lui, telefonul a sunat în gol. El împerechea doi optari. S-a stins în septembrie 2021 și înmormântarea lui s-a suprapus cu pomenirea de un an a Doamnei mele Ecaterina. Am pierdut atunci pe unul din acei prieteni rari, de pus la rană, potrivit vorbirii și vederii celor vechi, când vine vorba de calitatea umană. Jan fusese nimbat cu harul generozității, iar iubirea de aproapele răsuna profund în ființa lui.
Dar multe alte daruri îi fuseseră hărăzite acestui băiat de învățători din Ploscuțenii fostului județ Tecuci, azi așezare a Vrancei. Apartenența sa la capitala județului de altădată n-a fost doar administrativă, ci una a afinităților elective. Asemenea Fălticenilor, Bârladului, Tecuciul studiilor sale liceale la Liceul „Dimitrie Sturza” a fost o mănoasă vatră de cultură, norocită cu dascăli adevărați, jertfitori în misia lor de modelare și odrăslire de oameni de seamă. Jan Hurjui a ucenicit într-o ambianță stimulatorie, dobândind o educație plurivalentă, potrivit concepției timpului, din care nu au lipsit mirodeniile umanioarelor și nici aventura descoperirii tainelor și subtilităților științelor exacte. În acel timp de formație, cel al liceului, al dibuirii vocației între multe și ispititoare opțiuni, elevul Jan Hurjui fusese atras de literatură nu doar ca deliciu de lectură, ci se găsise sub fascinația scrisului. Grație colegului său de liceu de la Tecuci, sculptorul de mai târziu George Apostu, cel care i-a făcut onoarea să-i încredințeze un desen de o esențializare geamănă cu poezia sa pentru coperta cărții de debut, ucenicul Jan s-a cuminecat și din potirul artei. Când a fost însă vorba să îmbrățișeze o profesiune, a ales o brățară de aur, medicina, în care s-a manifestat, aidoma meșterilor săi, ca un om de spirit în exercițiul terapeutic, dar și un prețuitor al literaturii, muzicii, artelor. Mai mult, a fost tentat să asculte muzele și să-și încerce puterile creatoare în scrisul literar. Cei doi băieți ai învățătorilor Hurjui din Ploscuțeni au urmat Medicina la Iași și s-au format în duhul unor înaintași iluștri, medici eminenți, mentori de har, dar și iubitori de cultură, de frumos, plăsmuitori mulți dintre ei pe tărâmul creației literare, plastice, muzicale. Această existență în regatul inefabilului se regăsea în componenta umanistică pregnantă a magistraturii lor medicale. Așa se visa ca doctor și tânărul Jan Hurjui când, în 1951, a devenit student la Medicina din Iași. Și Dumnezeu i-a plinit dorința și a rânduit ca lucrurile să se petreacă întocmai. Îmi place să cred că i-a fost model inspirator Vasile Voiculescu, scriitorul de magnitudine, cel care a profesat eroic medicina în vremea Primului Război în Spitalul de la Bârlad, din apropierea Tutovei, unde Jan Hurjui și-a făcut stagiatura. Transpare asta și din inițiativa sa de tânăr dascăl la I.M.F. Iași, cea a înființării unui cenaclu, deschis mai ales studenților, pe frontispiciul căruia incrustase numele lui Vasile Voiculescu. L-a păstorit până în 2004, când s-a retras de la catedră. Cenaclul dăinuie și azi. Tot în primii lui ani de profesorat la Medicină a fondat revista „Symposion”, o publicație bine receptată în epocă, ce a generat o veritabilă emulație spirituală în rândul mediciniștilor, dar și în mediile studențești ale timpului. Din păcate, nonconformismul liniei editoriale n-a fost pe placul decidenților de atunci și existența publicației a fost scurtă. Jan Hurjui, care debutase revuistic în 1966 în „Cronica”, săptămânal ce avea să scrie istorie în peisajul publicisticii culturale românești, a fost încurajat în preocupările sale extra-medicale de întâlnirile memorabile cu o mare personalitate a școlii naționale de medicină, academicianul Jules Nițulescu, eminent savant și rafinat cunoscător al artelor, original gânditor cu deschideri renascentiste. Întru cinstirea rolului jucat de acesta în devenirea sa i-a închinat peste ani, în 2000, o carte ofrandă, „Iuliu Nițulescu - pasiunea pentru poezie”.
Pasiunea i-a definit lucrarea de medic și de literat. În activitatea diurnă de clinician și în cea de om de catedră, de magistru al viitorilor medici, s-a dedicat cu energia celui bucuros să se pună în slujba omului. Și-a tratat pacienții cu comprehensiune. Departe de dânsul răceala tehnică a abordării terapeutice. A fost călăuzit de impulsuri empatice, de porniri fraterne, ceea ce i-a adus încredere și simpatie. Compasiunea și devoțiunea l-au îndreptat spre îmbrățișarea îngrijirii vârstnicilor ca să le dăruiască sănătate și viață lungă. A fost, alături de maestrul lui, profesorul Gheorghe Crețeanu, unul dintre pionerii geriatriei și gerontologiei la Iași, în Clinica a V-a Medicală, de la Spitalul C.F.R., prima cu această specialitate la Iași. La fel, cu suflet, minte și inimă, s-a manifestat și în literatură. Poezia lui, de la cartea de debut din 1969, „Noaptea Pandorei”, apărută la București, la Editura pentru Literatură, continuând cu cele care au urmat, „Ornicul trecerii”, 1971, „Poemia”, 1980 (Premiul de poezie al Asociației Scriitorilor din Iași, împerecheat cu cel de Proză, ce mi-a revenit tot atunci), până la „Limba Hu”, 2001 și „Poeme Hu”, 2008, a fost a unei voci lirice originale. Țesea măiestru o pânză poeticească în care ideile erau turnate meșteșugit în amforele metaforelor cu adieri de sentiment reavăn și decantări de esențe profunde. În lumea literară, Ion Hurjui a fost o prezență tonică, jovială. Era promotorul iscusit și natural al convivialității și amiciției sincere. Nu întâmplător i s-a spus șăgalnic de confrați, care-l iubeau, că-i singurul poet de culoare în breaslă. Unii dintre aceștia poate se gândeau, când auzeau, că zicerea vine de la pigmentul lui smead, dar sfârșeau cu toții să-l catalogheze drept o pată de culoare a nobleței omenești, atât de prețioasă într-o confrerie în care pizma și neprietenia își făceau adesea loc. El era cel care știa să țină închisă cutia Pandorei. Făcea parte din acea categorie umană care percepea însemnătatea măsurii și cunoștea rolul tămăduitor al iubirii și înțelegerii înțelepțite a existenței. O mărturisește elocvent o spusă a sa, care umblă prin mediul virtual al zilelor noastre: „Fiecare întâmplare din viața noastră are importanța pe care i-o acordăm. În ceea ce mă privește am trăit și trăiesc cu convingerea că «suișurile» și «coborâșurile» dovedesc că suntem vii, deci trăim”.
„Ornicul trecerii” nu mai bate ceasurile vieții pentru Ion (Jan) Hurjui aici, pe pământ. Se aude, pentru cine are urechi de auzit, în ceruri, unde este viu. Trăiește în ceata drepților, că drept fost-a o viață. În lumea pământeană, pe poetul de stirpe și pe medicul hipocratic îi regăsim, după labișiana vorbire, ca pe o „amintire frumoasă”.