Liniștea rugăciunii

În minunata pictură de la Voroneț, raiul este un tărâm al liniștii și păcii, spre deosebire de iad, unde păcătoșii despuiați sunt într-o continuă și istovitoare forfotă. Aceasta ar fi o primă deosebire, consistentă, a hotarului dintre bine și rău. Am privit pentru prima dată această frescă împreună cu bunicul meu, Dumitru Stăniloae. M-a încurajat ca această foarte expresivă pictură a Voronețului să devină pentru mine program, o încercare de a-mi înțelege propria existență după un precept aparent ușor de înțeles, dar teribil de greu de aplicat, ținând cont de programul zilnic plin de mici evenimente ce se cer pe loc rezolvate.

Doresc să repet iarăși că nu trăiesc într-o obsesivă și permanentă raportare la cunoscutul meu bunic. Mi-am construit un mic univers al meu, în care îmi asum greșelile și înfrângerile, dar nu-mi supraevaluez succesele. Uneori mai am și reușite. Atunci este reconfortant să văd cum, din când în când, eforturile istovitoare și nopțile nedormite se termină cu bine. În același timp, aceste nopți nedormite nu sunt neapărat insuportabile. Atunci îmi vine adesea în minte cum demult, acum o jumătate de secol, mă obiș­nuisem să mă sfătuiesc cu bunicul meu. De fapt, era mai mult un monolog, el mă asculta cu multă răbdare, iar eu îmi puneam ordine în gânduri, încurajat de liniștea lui și de convingerea că tot ceea ce-mi va propune el mă va ajuta cu siguranță. Am nostalgia sfaturilor sale care, chiar dacă nu erau rezolvarea facilă voită de mine, știam că sunt sincere și date numai din dorința de a-mi fi bine. Odată, o jurnalistă mi-a explicat că trebuie să-mi fi fost și să-mi fie mai departe foarte greu în viață, având un asemenea bunic. Nu-mi este și nici nu înțeleg de ce ar trebui să-mi fost și să-mi fie mai departe greu cu el. Mi-aș fi dorit să nu fie o diferență de 56 de ani între noi. Am fost la o depărtare de două generații și, dacă el s-a străduit mereu să se apropie de preocupările mele, mie mi-a fost mai greu să depășesc ceea ce era specific copilăriei și adolescenței. Este normal, chiar bine, să fie așa. Am avut o adolescență fericită, permanent preocupat de propriile revolte și acțiuni lipsite de orice logică. Îi datorez bunicului acei ani frumoși în care m-a ocrotit și înțeles. El, cel care va fi canonizat, a fost bunicul care mă înțelegea când, în loc să fiu la liceu, mă duceam la cinematograf sau jucam până la epuizare rugby. Faptul că eram primit într-o echipă importantă de juniori, că eram parte dintr-un întreg la care aspirasem, mă făcea să fiu foarte mândru, dar și mărginit, prea legat de realitatea iluzorie a unui banal și trecător eveniment sportiv. Bunicul meu mă înțelegea, încerca să mă corecteze, mă iubea cu o forță care depășea faptul că uneori era dez­amăgit în ceea ce mă privește. Nu mi-a cerut vreodată să fiu altfel, așa cum el, poate, și-ar fi dorit. Realitatea mea de atunci, legătura mea cu el, banalitatea relației unui bunic iubitor cu un nepot care trăia în lumea lui mă preocupă în încercarea de a-mi defini, la nivelul înțelegerii mele, statutul sfințeniei. Era bunicul meu care m-a însoțit o dată la stadion pentru a înțelege miezul pasiunii mele, dar el era și cel care îi învăța pe cei credincioși că importanța rugăciunii perseverente este drumul către sfințenie. Din acest motiv mă întreb unde începe cineva, el de exemplu, să fie altfel decât cei obișnuiți, cei mediocri, fără merite deosebite, care nu reușesc să se roage așa cum o făcea el.

Forţa lăuntrică a unui nou început

Sunt la vârsta la care bunicul și-a reclădit cariera. A luat-o de la început după închisoare și nu era speriat, nici temător în ceea ce-și propunea să facă. Din acest motiv mi-ar fi plăcut să-l întreb de unde își trage el puterea ­faptei. Aș fi vrut să discut cu el pornind de la felul cum înțeleg eu acum lucrurile, dar mai ales să-l întreb despre cele ce-mi sunt mai departe greu de explicat. Aș vrea să-i pun mult mai multe întrebări decât o făceam odinioară. Poate cea mai importantă dintre ele ar fi: Care este legătura dintre liniște, seninătate și rugăciune? În „Teologia Dogmatică” stă scris că omul are calitatea de „spirit întrupat”. Trupul și sufletul sunt „amândouă create după chipul lui Dumnezeu”. Pornind de la această minunată evidență, avem doar o cale prin care putem să-i mulțumim Domnului că beneficiem de ceea ce am putea numi fundamentul existenței noastre. Odată ce am intuit statutul nostru de privilegiați, răspunsul firesc ar fi recunoștința permanentă. Suntem recunoscători prin rugăciune. A mulțumi presupune un dialog. Și aici rugăciunea devine conversație. Mulțumirea pentru un dar include întâi și întâi dorința de a folosi ceea ce a fost dăruit și de a înmulți darul.

Pictura de la Voroneț îi arată pe cei rânduiți să fie în rai ca îmbrăcați frumos, așezați alături, în „cete”, foarte aproape unul de celălalt. Nimeni nu este singur în raiul pictat la Voroneț. Toți sunt în comuniune, într-o participare împreună, pe care eu o percep ca liniștitoare, conferind certitudinea că acum singurătatea este definitiv exclusă. În iad, vedem, cei aflați acolo sunt goi, despuiați și disperați, având aproape de ei doar ceea ce e mai rău și mai cumplit. Disperarea presupune agitație, ea este indiscutabil polul opus al liniștii și răbdării. Frumusețea, seninătatea serafică a raiului se datorează apropierii de Dumnezeu, înseamnă reașezare alături de Creator. În același timp, evident că raiul nu trebuie văzut ca un privilegiu, ca o favoare pe care divinitatea ne-o acordă, bine­voitoare, din înălțimea cerurilor. Cine concepe raiul ca loc al privilegiaților greșește, păcă­tuiește considerând Judecata de apoi ca fiind arbitrată, condusă de un judecător care se orientează după normele noastre, eminamente omenești, după simpatii și prejudecăți, ignorând ceea ce stă scris la I Tim. 2, 4: „... Mântuitorul nostru, Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”.

Numai prin rugăciune avem consistenţă

Într-o conferință ținută în 1982 la Chicago, părintele Dumitru le spunea teologilor americani: „Prin rugăciune eu știu că tot ce am și tot ce sunt e de la Dumnezeu. De abia prin rugăciune știu că fără Dumnezeu eu nu sunt nimic, sau foarte puțin consistent. De abia prin rugăciune eu ies din iluzia că sunt și voi dura prin mine”. Cine trăiește având rugăciunea ca o prioritate absolută trăiește „mai bine”, în sensul existențial al cuvântului, chiar dacă o asemenea afirmație poate fi considerată paradoxală. Și nu mă gândesc aici doar la certitudinea apropierii de Dumnezeu și a sigu­ranței sufletești ce rezultă din certitudinea că tot ce am și ce sunt e de la Dumnezeu. Rugăciunea este opusul vieții în care cineva aleargă necontenit pentru a trece peste obstacole ispititoare care se tot multiplică, odată cu ambiția obsesivă de a le depăși. În poemul lui Goethe „Ucenicul vrăjitor”, învă­țăcelul unui vrăjitor face prin farmece ca o mătură să-i fie slugă și să-i aducă apă de fântână pentru a umple o cadă de baie. Mătura începe să aducă apa, dar vrăjitorul ucenic nu o mai poate opri. Uitase formula magică pentru a opri mătura. Și încercarea de a distruge mătura cu un topor eșuează, pentru că prin lovitura de topor mătura este tăiată în două, și fiecare parte aduce mai departe apă. De două ori mai mult decât înainte. La fel se întâmplă și cu ambiția noastră de a trece peste toate obstacolele vieții prin aroganță, deșertă­ciune și lene. Din acest motiv, rugăciunea este bariera care ne apără de furtuna existențială a sin­gurătății care ne duce în iad. Să fim cu Dumnezeu, pentru că paradoxul credinței este chiar faptul că datorită ei trecem mai ușor prin tot și toate.